Școala românească naște monștri

    Îmi spunea o cunoștință zilele trecute că fiica unui alt cunoscut, în vârstă de patru ani, știe patru strofe din Luceafărul. Cunoștinței mele i se părea un lucru nemaipomenit. Recunosc că pe mine nu m-a impresionat prea tare, în primul rând pentru că îmi place să citesc poezie și să mă bucur de ea fără a o memora ca papagalul Coco, cu scopul de a-mi impresiona musafirii. În al doilea rând un copil atât de mic nu va pricepe mai nimic dintr-o poezie ca aceasta și o va învăța tot asemenea papagalului mai sus menționat. Numai că asta mi-a spus extrem de multe despre mentalitatea românului în privința învățământului românesc. Românul e tare mândru când copilul lui învăță 40 de poezii cu Grivei încă din grădiniță. Copilul e pus să le repete la serbare și în fața tuturor cunoscuților. Cred că una dintre primele întrebări puse copilului preșcolar este ce poezie a învățat la grădiniță. Mi se pare stupid să forțez un copil să învețe ceva ce nu îi face plăcere, exceptând, evident, cazul în care copilului chiar îi place să repete la nesfârșit zeci de poezioare cu Azorică și Grivei. Nici învățământul școlar sau universitar nu e mai răsărit.

    Elevul este nevoit să stea câte 45 de minute chinuitoare într-o bancă și să scrie după dictare lucruri pe care abia e capabil să le priceapă. În primul rând sistemul romanesc de învățământ are două mari hibe: una ar fi aceea că personalul didactic este învechit și îmbătrânit și are aceeași metodă ca acum 20-30 ani sau este insuficient pregătit, tineret abia ieșit de pe băncile școlii, aceeași scoală prin care a trecut cu chiu cu vai, îndrumat de generația aceea învechită. Uneori profesorii abia știu ei a scrie și atunci nu mai e cu mirare că nu pot fi un model pentru elevi. În al doilea rând, programa școlară este perimată și stupidă, se pune accent numai pe partea teoretică, în loc de a fi deschidere către aplicabilitate. Revenim la același învățat pe de rost, inutil, care încarcă mințile copiilor, minți ce ar putea fi umplute cu o multitudine de informații folositoare și, mai ales, utile și plăcute. Cred că rolul dascălului ar trebui să fie acela de a urmări copilul toată perioada școlară, în așa fel încât să observe înclinațiile și aptitudinile copilului, în funcție de aceasta fiindu-i trasată cariera în viață. În școala românească se învață cu scopul de a deveni director sau avocat, medic mai rar, acolo chiar e de învățat și nu e pentru toată lumea. Dar manager ar putea fi oricine, avocat la fel, trebuie doar să tocești puțin, să ai darul vorbirii și siguranța financiară e asigurată . Nu are nici o importanță că nu te pricepi, că poate destinul sau mintea nu te ajută decât să fii mecanic. În al treilea rând, elevul se plictisește teribil. Materia este extrem de anostă și de gri, același Bacovia dat la examenele de bacalaureat, aceeași chimie aridă, aceeași geografie predată în scârbă, același Ion care nu îi interesează pe liceeni secolului nostru. Pe cei mai mulți elevi îi interesează cu totul alte lucruri, nu compoziția chimică a hidrogenului. De aceea mi se pare interesant modul de predare din alte țări, în sensul că acolo, încă de la începutul înscrierii în școală, elevii își aleg materia pe care doresc să o studieze, indiferent că e literatură, modă, matematică sau informatică.

    În România se studiază informatica, deși e greu de crezut, cu instrumente precum creionul și hârtia. E atât de stupid să înveți să folosești o tastatură folosind creionul și hârtia, încât e la limita ridicolului. Nici măcar sportul nu se face din plăcere. Îmi aduc aminte că la ora de sport eram pusă să sar un cal sau capră și îmi era teribil de frică, fiind pe punctul de a rămâne corigentă tocmai la sport. Probabil nici nu e de mirare având în vedere câte ministere s-au schimbat, câte metodologii, câte manuale. Meseria de profesor e făcută în silă, sunt puțini aceia care fac din predat o pasiune. Și atunci nu mai e de mirare că memoratul a patru strofe din Luceafăr este încă o performanță. Dar paradoxul este că în lume se câștigă cei mai mulți bani tocmai din locuri de muncă care nu necesită memoratul, informaticienii nu învață ca niște papagali, managerii de top nu învață tomuri de poezii cu scopul de a face o analiză financiară. Când se va realiza și în Romania că se poate învăța și prin joacă atunci vom face un pas important nu numai în educația viitorilor adulți ci și un pas important în ceea ce privește viitorul acestei țări. Dar probabil lucrul acesta nu e de dorit, mă gândesc că scopul e tocmai acela de a rămâne într-un întuneric permanent.