Numai bătrân să nu fii în România lui Tudorel Toader

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhHI5e87VbarYHGGCj5tRK56xxFGON55OHUA5I31XKq0dsHEnU4FYMv9sS15xL6F7Va1osxuFQhY1hOJUskc3ub86trA2wwZ38DQOuLJ57F09570C9CRNCYvP9Mb3V7pdml0b7uyzT4pJI/s1600/Numai_batran_sa_nu_fii_in_Romania_lui_Tudorel_Toader.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="400" data-original-width="600" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhHI5e87VbarYHGGCj5tRK56xxFGON55OHUA5I31XKq0dsHEnU4FYMv9sS15xL6F7Va1osxuFQhY1hOJUskc3ub86trA2wwZ38DQOuLJ57F09570C9CRNCYvP9Mb3V7pdml0b7uyzT4pJI/s320/Numai_batran_sa_nu_fii_in_Romania_lui_Tudorel_Toader.jpg" width="320" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Am 40 ani, mulți ar spune că sunt încă tânără. Parțial adevărat, numai că în jurul acestei vârste cam începe declinul și multe încep a scârțâi în organismul nu demult infailibil. Îți mai cad dinții, vederea îți slăbește, hormonii îți joacă feste, articulațiile la fel. Și vrei sau nu, începi să te gândești la bătrânețe. Evident că îmi doresc să fiu o persoană în vârstă, modernă, la curent cu tendințele vremii, liberă să mă plimb, să mă duc la teatru, să îmi pierd vremea prin librării la modă. Dar socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg și de cele mai multe ori lucrurile nu prea ni se așează așa cum am dori noi. Așa că atunci când am fost întrebată cum mi-aș vedea bătrânețea, asta presupunând că bunul Dumnezeu se milostivește de mine și ajung acolo, am răspuns că îmi doresc doar două lucruri: să fiu zdravănă de cap și zdravănă de picioare, căci nimic nu e mai dureros ca, ajuns la o vârstă, să devii povară pentru alții. Nu cred că are nici o legătură cu etnie, rasă sau educație. Omul bătrân e o povară pentru ceilalți. De fapt, îmi cer scuze, cred că ține totuși de educație, omul educat și cu bun simț nu îl consideră bătrân și o povară pentru societate pe cel trecut de o anumită vârstă.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Însă mă uit în jurul meu și văd dezinteresul cu care sunt tratați oameni chiar de 55-60 ani. Mă uit rar la televizor însă zilele trecute mi-a ajuns pe la urechi o știre potrivit căreia un bătrân a fost bătut și jefuit într-o scară de bloc de niște scursuri, căci nu poți numi altfel niște bărbați în toată firea care și-au dovedit bărbăția lăsând la pământ un bătrân de peste 70 ani. M-a bucurat faptul că s-a mobilizat toată opinia publică, m-a bucurat faptul că s-a dat dovadă de omenie însă acesta a fost numai un caz de care s-a aflat întâmplător. Bătrânii sunt batjocoriți, bătuți și furați și asta nu apare în mass-media în fiecare zi. De la simpla înjurătură din autobuz până la a lăsa leșinat un bătrân în scara unui bloc nu e decât un pas. Și treaba nasoală e că societatea românească nu numai că e lăsată rece de asemenea evenimente ce ar trebui grav pedepsite din punctul meu de vedere, ba chiar începe să favorizeze deținuți, deținuți care poate au fost condamnați tocmai din cauza faptului că au săvârșit un act de violență împotriva unei persoane vârstnice. Uite și de asta spun că trebuie să fiu zdravănă la cap și la picioare, să am judecată și să mă feresc singură de abuzuri, fiindcă justiția asta a lui Tudorel Toader nu dă nici o amărâtă de ceapă degerată pe vârstnicii din țara noastră. Bătrânii sunt înșelați în magazine, prestatorii de servicii îi fură, tinerimea românească, viitorul patriei îi batjocorește, îi bate sau, chiar mai rău, îi omoară pentru a le fura o amărâtă de pensie. Și ce face Tudorel Toader?</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Păi ce să facă, ține ca la pension toate jigodiile astea, chiar mai mult, vrea să îi și despăgubească când ies de la zdup. Vorba aia, chiar ajungi să dai șpagă să intri la mititica. Poate exagerez și eu, e adevărat, însă tot zilele trecute mi-a ajuns la urechi, tot din presă, cazul unul alt bătrân maltratat de un tinerel și un puțoi de nici mai mult nici mai puțin de 11 ani. Ori ăluia de 11 ani cică nu ai ce să îi faci, că e minor. Păi dacă la 11 ani a bătut un bătrân să îi ia niște amărâți de 300 de euro, până la 18 ani de ce fapte va fi demn? Chestia e că din zi în zi începe să îmi fie frică a îmbătrâni și a deveni ținta unor asemenea agresori. Nu mă consolează deloc că vor ajunge și ei acolo, va fi mult prea târziu și până atunci vor pătimi destui din cauza acestor mizerii de oameni. Pentru că în România actuală nu mai există respect pentru vârstă, nu mai există respect pentru legi, pardon, nu mai există legi, sunt doar niște glumițe de amendamente, nu mai există respect pentru nimic și în general nu prea mai e nimic sfânt. E adevărat că mai răsare uneori soarele dar parcă e prea firav în tot noianul ăsta de răutate. Ce soluție avem? Cred că numai bunul Dumnezeu mai știe.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

abuzuri, agresori, batran, ceapa, Dumnezeu, educatie, magazine, omenie, persoane, povara, rautate, realitatea zilei, respect pentru lege, tudorel toader

Numai bătrân să nu fii în România lui Tudorel Toader

    Am 40 ani, mulți ar spune că sunt încă tânără. Parțial adevărat, numai că în jurul acestei vârste cam începe declinul și multe înce...

Dumnezeu mă vrea curată

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiHskesvpET7xIItWGozhZNYw8ul_DIKSPcTkJG3OTexTuS60dSlzSm5SeXkDpEbcj984kqYg3zjxcg3AREoBDVMr7z2U9-O7Jxb1ap7fkneHWOWCStW5wl90ZPe_U7LAUrbpaI9X6GbK8/s1600/Dumnezeu_ma_vrea_curata.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="407" data-original-width="728" height="178" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiHskesvpET7xIItWGozhZNYw8ul_DIKSPcTkJG3OTexTuS60dSlzSm5SeXkDpEbcj984kqYg3zjxcg3AREoBDVMr7z2U9-O7Jxb1ap7fkneHWOWCStW5wl90ZPe_U7LAUrbpaI9X6GbK8/s320/Dumnezeu_ma_vrea_curata.jpg" width="320" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Cred într-o forță superioară care ne guvernează pe noi toți, cred că există ceva care e deasupra noastră cu un ochi critic, cred că exista ceva sau cineva pe care îl putem numi Dumnezeu, Allah sau Buddha sau karma sau o forță divină sau cum doriți să îi spuneți. Mai cred și în creștinism tot așa cum cred și în budism și respect religia fiecăruia atâta timp cât nu produce rău, căci în numele religiei, de-a lungul timpului au fost săvârșite numeroase atrocități. De asemenea, respect diferitele culte are tuturor religiilor precum și datinile și obiceiurile fiecărei religii. Dar ce nu înțeleg este de ce ne vrea Dumnezeu, cel puțin pe noi, românii, murdari. Mai precis nu înțeleg obsesia aceasta de a sta cu calendarul creștin-ortodox pe masa din bucătărie și, ori de câte ori am vreo rufă de pus la spălat, să consult repede calendarul să vad ce fel de cruce e pusă în ziua respectivă, roșie sau neagră, și, în funcție de asta, să știu dacă mă apuc să spăl sau nu. Evident că nu am să mă apuc să spăl taman în zi de Crăciun sau de Paște, hai să zic că înțeleg și să nu spăl duminica, fiind zi de odihnă, în ciuda faptului că în 2018 a rămas cam singura zi în care nu mergi la serviciu și îți faci treburile casnice.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Dar ce nu înțeleg este de ce s-ar supăra sfântul Patrick că am ales să spăl chiloții copilului fix când îl sărbătorim pe el. Nu știu dacă și catolicii ori protestanții practică nespălatul acesta cu ocazia fiecărui sfânt, cert e că eu m-am cam săturat și am impresia că ortodoxia asta ne cere să fim ceva mai sfinți decât sfinții părinți. M-am săturat pentru că acel calendar creștin-ortodox pe care cred că îl dețin tare mulți pe masa din bucătărie, cum am mai spus, e plin ochi de fel de fel de sfinți de onorat. Nici nu m-am dumirit bine, că hop, mai e încă un sfânt de slăvit și uite cum am rămas eu cu două mașini de rufe pline ochi. Dragi sfinți, care până la urmă ați fost tot muritori, v-aș ruga frumos să puneți o vorbă bună pentru mine la Cel de sus și să îmi îngăduiți să îmi spăl hainele, mai ales că am un copil mic care murdărește trei rânduri de haine în fiecare zi. Aș vrea să cred că Dumnezeul meu mă vrea curată atât trupește cât și sufletește. Am un loc de muncă destul de solicitant, îmi vine greu să îmi sincronizez orele și zilele de muncă în funcție de culoarea crucii din calendar, hainele mele se vor spălate fiindcă nu voi putea ține pasul cu multitudinea de boarfe ce se vor fi adunat în mașina de spălat. Și aș mai vrea să cred că pentru Dumnezeul meu e mult, dar mult mai important să fiu un om cu cinste, onoare, cuvânt, bunătate, decât un om habotnic care nu spală într-o joi cu cruce roșie dar își vorbește de rău aproapele. Mi se spusese la un moment dat că, în anumite zile de sărbătoare nu aș avea voie nici să îmi spăl părul până la apus sau să îmi tai unghiile. Să mă ierte Dumnezeul meu dar parcă e prea de tot. Nu am cercetat istoria acestui interzis la spălat, e adevărat, nu cred că există o explicație logică și firească, probabil e moștenită din moși strămoși, a mers ca o baladă orală și toată lumea a luat-o de bună, cum că nu avem voie să spălăm când e sfântul Calinic.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Aș vrea să știu cu ce îi supără somnul de veci sfântului Calinic că am spălat eu tricourile pline de mâncare ale copilului meu? Sau cu ce îi supără odihna veșnică sfintei Parascheva că am îndrăznit să mă spăl eu pe cap la ora 10 dimineața în loc de a aștepta până la ora 21? Rațiunea îmi spune că nu îi supără cu nimic, ba mai mult, cred că nici nu îi interesează. Mi s-a întâmplat, și nu o dată, să se uite lumea chiorâș la mine, auzind că am spălat în cutare zi. Pe urmă lumea a adăugat că poate totuși mă iartă Dumnezeu, că doar am copil mic și trebuia să îi spăl hainele. Aha, deci așa merge treaba, Dumnezeu ăsta mare și bun iartă numai dacă ai copil, altminteri te va chinui în focurile iadului. Sper să îmi ierte Dumnezeul meu că am îndrăznit să fiu curată. Și mai sper să mă lumineze să nu mă mai fac vinovată și de altele mai rele, căci nu știu ce mă va paște în viața de apoi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

calendar crestin-ortodox, cuvant, Dumnezeu, haine, om habotnic, onoare, sarbatoare, sfant, spalat, utile, viata de apoi, vorba buna, zile de munca

Dumnezeu mă vrea curată

    Cred într-o forță superioară care ne guvernează pe noi toți, cred că există ceva care e deasupra noastră cu un ochi critic, cred că...

Joaca de-a Dumnezeu sau cine suntem noi să judecam

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjlRV0c75nVkHV9DKcBjmniXzMI5pBeutm4QkCURIu8JT1Hk0tM9A6qMQeXgn0gZM9xps4nyJxvBquFFXAdNny3l2Li48ajLOHiaVJoDoJHb5OJloFTK0vGZ0xqU03y9ZvH0NEaxBnupHE/s1600/Joaca_de-a_Dumnezeu_sau_cine_suntem_noi_sa_judecam.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="420" data-original-width="740" height="181" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjlRV0c75nVkHV9DKcBjmniXzMI5pBeutm4QkCURIu8JT1Hk0tM9A6qMQeXgn0gZM9xps4nyJxvBquFFXAdNny3l2Li48ajLOHiaVJoDoJHb5OJloFTK0vGZ0xqU03y9ZvH0NEaxBnupHE/s320/Joaca_de-a_Dumnezeu_sau_cine_suntem_noi_sa_judecam.jpg" width="320" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     În mod surpinzător săptămâna trecută am văzut un film. Spun în mod surprinzător fiindcă momente de genul acestuia sunt extrem de rare, adorm, ori odată cu copilul ori, de cele mai mule ori, chiar înaintea lui, copleșită de căldura cu care mi se bagă în suflet. Și caut ca atunci când văd un film să fie măcar unul bun care să nu mă dezamăgească. De data aceasta a fost The Shack, Cabana, avându-l ca protagonist pe Sam Worthington, îl știți cu siguranță din Avatar. Pe scurt, personajul principal, are parte de o dramă cumplită în viață, mezina familiei este răpită și ucisă. Din momentul acela, șubreda relație pe care o avea cu Dumnezeu, slăbește până la a deveni inexistentă. De înțeles, ar spune unii, condamnabil, ar spune alții, căci tocmai în momente ca acestea e bine să îl ai pe Dumnezeu alături și în suflet. Mack, eroul nostru, e supărat pe viață, pe societate și, cel mai important, e supărat pe Dumnezeu. Și, într-o zi, primește un bilețel misterios prin care este rugat să se întâlnească chiar cu Dumnezeu. Hai să nu o luăm chiar ad litteram și să ne întrebăm de câte ori am fost puși și noi în situația de a ne întâlni cu Dumnezeu. Poate părea bizar însă o facem mult mai des decât ne dăm noi înșine seama. În ciuda scepticismului său se duce totuși la nemaipomenita întâlnire unde are parte de niște experiențe ce îl determină să facă pace atât cu el însuși cât și cu divinitatea.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Procesul nu e ușor, încercările sunt grele, el învață să ierte și să nu mai judece, rolul acesta nerevenindu-i lui. E de prisos să spun că am plâns mai bine de jumătate din film, poate fiind și eu ceva mai ușor impresionabilă. Filmul acesta m-a pus pe gânduri în sensul că noi, simpli indivizi nu avem nici o putere de a judeca. Nu avem căderea de a judeca nici oameni, nici situații, nu avem căderea de a judeca nimic pe lumea acesta, căci nimic nu e ceea ce pare. Noi vrem să fim judecătorii lumii ăsteia și avem un sistem propriu de valori care ne spune ce e bine și ce e rău. Numai că este practic imposibil să dai dovadă de obiectivitate, neavând toate datele problemei. Judecăm un om pentru că este alcoolic, bătăuș sau rău neștiind de fapt că, poate, la baza alcoolismului este moartea unui copil, o boală, probleme financiare. Judecăm un om pentru că este violent neștiind că poate atunci când era copil a fost bătut extrem de tare de către părinții săi și nu i s-a oferit nici o dovadă de iubire. Unii vor spune că nu e chiar așa, că e doar responsabilitatea individului în cauză și e dovadă de slăbiciune să nu îți ții în frâu anumite porniri. Numai că eu nu cred că e chiar așa. Cred că sunt niște lucruri mai presus de noi, lucruri ce ne guvernează viețile, fie că sunt moșteniri genetice, chimie sau dispunerea neuronilor în creier. Și mai cred că e extrem de important să ne vedem de viețile noastre fără a condamna, judeca sau emite păreri. Repet, nu e treaba noastră să fim arbitrul acestei lumi, nu e treaba mea să spun că ăla de lângă mine e prost sau nu. Știu că și eu cad în acest păcat de foarte multe ori, poate nu cu rea voință, poate pur și simplu ca bârfă, la nivel conversațional.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Însă ar trebui să nu mai fac asta pentru că nu e treaba mea să decid dacă ăla e prost sau ce stă la baza prostiei sale. Poate părinții săi nu au putut să îl educe mai bine, fiind ocupați să îi asigure pâinea cea de toate zilele. Și treaba e că vom fi și noi judecați în aceeași măsură în care am judecat pentru că intervine aici dreptatea aceea divină ce se manifestă sub forme atât de variate. Hai să ne vedem de farfuria noastră și să nu mai tragem cu ochiul la altul, acuzându-l de fel și fel de lucruri, mai ales că, de cele mai multe ori, judecăm tocmai oameni care nu ne influențează cu nimic viața. Judecăm la o primă vedere dacă oamenii sunt grași, dacă au păr sau nu, dacă își rod unghiile, judecăm situația financiară și alegerile sentimentale ale semenilor noștri fără a ști nici măcar o sutime din ceea ce se întâmplă în sufletul oamenilor. Nu suntem Dumnezei, suntem toți oameni și nici un om nu ar trebui supus judecății de către alt om care are o putere atât de mică în fața divinității.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

bilețel misterios, divinitate, Dumnezeu, indivizi, întrebam, judecam, moșteniri genetice, nivel, părinți, proces, rea voință, utile

Joaca de-a Dumnezeu sau cine suntem noi să judecam

    În mod surpinzător săptămâna trecută am văzut un film. Spun în mod surprinzător fiindcă momente de genul acestuia sunt extrem de ra...

Idiocracy sau cum devenim din ce în ce mai tâmpiți

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj6DBNCgwPwXkKayDnzNWE7VgNnnErkwFFSOdMfSdiMbiX3vxSGUA-ivMQpl-UsQTCGxKZnRptP1rACJdsFhB_gsw36IIWika4H5J9NwjghKFe22osjM8yyRYh0dpajeZCelanr4Mr12KE/s1600/idiocracy.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj6DBNCgwPwXkKayDnzNWE7VgNnnErkwFFSOdMfSdiMbiX3vxSGUA-ivMQpl-UsQTCGxKZnRptP1rACJdsFhB_gsw36IIWika4H5J9NwjghKFe22osjM8yyRYh0dpajeZCelanr4Mr12KE/s320/idiocracy.jpg" width="213" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     În urmă cu vreo 10 ani am dat peste un film, <i>Idiocracy</i>. Nu e o capodoperă, nu a câștigat nici un premiu, pot spune că e chiar mediocru. Însă altceva m-a pus pe gânduri și anume subiectul lui. Pe scurt, un soldat din armata americană, însărcinat cu arhivarea unor documente, deci cu un IQ nu tocmai ridicat, și o femeie a străzii ajung să facă parte dintr-un experiment al armatei și sunt <i>criogenaţi</i>. Din cauza unui eveniment nefericit, sunt uitați în capsulele în care au fost congelați și scoși după vreo 100 și ceva de ani, exact nu mai știu, în orice caz în viitor. Și se trezesc oamenii ăștia doi că sunt cei mai deștepți de pe planetă. Omenirea evoluase sau mai degrabă involuase în așa măsură încât Oscar -ul în anul respectiv îl câștigase un film cu o durată de 90 de minute, timp în care spectatorii se uitau extrem de amuzați la un posterior. Atât. 90 de minute umplute cu un posterior, nici măcar foarte aspectuos. Problema deșeurilor devine o amenințare mondială, apa nu mai e folosită sub nici o formă, culturile sunt udate cu <i>Gatorade</i> pentru că are electroliți, agricultura se duce de râpă, președintele Statelor Unite e un fost luptător de Wrestling, fapt ce nu ar mai fi de mirare în viitorul apropiat. Cum am spus, filmul nu e o încununare a cinematografiei dar mesajul m-a cam speriat și faptul că e posibil ca ceea ce e doar un joc al imaginației unui regizor să nu devină realitate. În final cei doi protagoniști, soldatul și femeia străzii se îndrăgostesc, el ajunge președintele, fiind considerat cel mai deștept om din lume. Înfricoșător, nu?! Dar destul de aproape de realitatea actuală. Cei doi au un singur copil, restul din jurul lor procreând într-o veselie, urmași cu un IQ din ce în ce mai scăzut. Aşa că îmi pun întrebarea firească, văzând ce se întâmplă în societatea asta. Acesta va fi viitorul omenirii? Vom deveni din ce în ce mai proști și mai needucați? Pentru că e mult mai ușor să prostești o categorie mică de oameni decât să îi alfabetizezi pe restul, cei mulți, tind să cred că da, ăsta ca fi viitorul omenirii. Mă uit stupefiată la știri când e perioada examenelor de bacalaureat și știriștii ne prezintă perle de la bac. Și lumea râde. Da’ treaba e că nu e de râs, e de plâns. Pe Facebook există pagini care vânează greșelile anumitor utilizatori, spre amuzamentul altora. Repet, e de plâns. Ne prostim în așa hal încât o să ajungem să scriem și să vorbim toți ca niște analfabeți? Și analfabeții vor râde de cei din ce în ce mai puțini care au ceva în cap?! Ferească Dumnezeu, sper că nu fiindcă mă îngrozește o lume plină de proști și copilul meu va fi condamnat să trăiască în lumea aceea. Am auzit la un moment dat pe cineva că râdea de o altă persoană care și-a permis să citească în metrou la ora 6 dimineața. Și iar m-am îngrozit. Și o fac în fiecare zi în care îmi trec pe la urechi tot soiul de povești. Și pe măsură ce trece timpul și îmbătrânesc și acumulez experiență și cunoștințe îmi va fi din ce în ce mai greu să suport prostimea din jurul meu. Deja dau semne că aș fi un element antisocial fiindcă e greu să mai găsești oameni deștepți în jurul tău, ăștia fiind și ei, la rândul lor, elemente antisociale. Deocamdată mă concentrez asupra copilului . Trebuie să o fac, să îi transmit și lui dragostea de cultură, de carte, de idei și de gândire proprie. E vital ca părinții să își învețe copiii să gândească, să nu devină doar o oaie într-o turmă . Au și turmele locul lor dar dacă devenim toți o turmă atunci omenirea e pierdută. Și analfabeții și proștii nu vor mai fi ei cei vânați, ci se vor fi transformat în vânători. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Sper ca <i>Idiocracy </i>să rămână doar o producție cinematografică și nu o privire asupra viitorului în care ne vom uita 90 minute la un c... r. Și sper să nu uităm să folosim apa și să nu uităm beneficiile ei și să sperăm că dacă nu facem eforturi să ne deșteptam, măcar să rămânem așa cum suntem.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

analfabeti, Dumnezeu, electroliti, film, idiocracy, iq, productie cinematografica, prosti si needucati, turma, utile, vanatori

Idiocracy sau cum devenim din ce în ce mai tâmpiți

    În urmă cu vreo 10 ani am dat peste un film, Idiocracy . Nu e o capodoperă, nu a câștigat nici un premiu, pot spune că e chiar medio...

Biserica - mijloc de manipulare în masă sau iertătoarea tuturor păcatelor?

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRfls2bT2yH3DnO_Ag5NJWXFdNBJCSEO0ed3d5LDd_29ALS8AfS-R9ROc4YWU92_h0C7MJccNkNEl4Rw-YLB_hVL5fLrQA_k_n8_6DQZCmxIMzeCYe1EwZAihWcN5EHNt_F60fh-ey_Hg/s1600/biserica.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiRfls2bT2yH3DnO_Ag5NJWXFdNBJCSEO0ed3d5LDd_29ALS8AfS-R9ROc4YWU92_h0C7MJccNkNEl4Rw-YLB_hVL5fLrQA_k_n8_6DQZCmxIMzeCYe1EwZAihWcN5EHNt_F60fh-ey_Hg/s320/biserica.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Înainte de a-mi pune această întrebare aș vrea să lămuresc că nu pun semnul egalității între biserică și credință și în cele ce voi spune nu mă voi referi la credința în Dumnezeu, ci strict la frecventarea bisericii și a rolului ei în societatea românească.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Stau și îmi pun întrebarea dacă mersul frecvent la biserică, sau mai puțin frecvent, îmi va aduce fericirea pe lumea de apoi, asta presupunând că există o lume de apoi. Stau și îmi pun întrebarea asta fiindcă constat cu mirare că de fiecare dată când este o sărbătoare mai importantă sau sunt aduse moaștele nu știu cărui sfânt, lumea se calcă la propriu în picioare și ia biserica cu asalt. Stau și mă întreb și mă gândesc că poate oamenii aia știu ei ceva... Recunosc că nu m-am înghesuit la pupat moaște niciodată și recunosc că nu îi înțeleg nici pe cei ce o fac și care stau cu orele la cozile bine știute. Oare sărăcia, problemele și disperarea fac ca oamenii să facă orice și să ajungă să pupe niște oase doar în speranța că va fi mai bine ?! Stau și mă întreb atunci dacă aceasta este adevărata credință. Sau toți oamenii ăia care stau cu orele la cozi și se calcă în picioare în numele credinței sunt manipulați cu toții? Credința stă numai în faptul că te duci zilnic, săptămânal sau lunar la biserică? Sau stă în faptul că ești un om drept și bun și corect și nu îți vorbești aproapele de rău și te rogi în liniștea casei tale sau sub umbra unui pom sau chiar în ușa bisericii fiindcă nu vrei să intri în biserică pentru că ești întâmpinat de un șir de cerșetori și nu ai avea cum să îi omenești pe toți. Eu personal cunosc mulți oameni buni și de calitate care nu cred în biserică. Repet, nu vorbesc de lipsa credinței într-o formă de divinitate, ci de lipsa de credință în instituția bisericii. Dacă nu merg la biserică mă face asta mai puțin credincios? Dacă nu pup zeci de icoane pupate de mii de oameni înaintea mea (purtători de microbi, hai să recunoaștem), mă face un om rău? Aș vrea să cred că nu. Evident că nu susțin că cei ce merg la biserică sunt oameni răi, nu m-aș putea gândi la așa ceva. Dar așa cum cunosc oameni cu coloană vertebrală care nu frecventează biserica, tot așa cunosc și oameni care merg la biserică dar natura lor e întunecată și urâtă, rea și capricioasă. Şi la fel cunosc și sfinți părinți care au un har al lor și care slujesc într-o mănăstire uitată de lume, tot așa cum cunosc și capete luminate în mari instituții bisericești, care nu prea mai au vreme decât de treburi administrative, nicidecum de a fi lângă aproapele lor. Credința ține de mărimea bisericii unde îți faci rugăciunea? Sau de donația pe care o faci la înălțarea unui edificiu de niște dimensiuni nemaivăzute și la a cărei construcție s-au alocat atât de multe fonduri încât ar fi utilat, igienizat și construit spitale și școli? Mă uit în jurul meu și, surprinzător, văd oameni senini care nu se omoară cu mersul la slujba de duminică. Şi mă uit iar în jurul meu şi îi văd pe unii semeni de-ai mei, participanți la slujba de duminică, ce au un suflet rău şi urat şi în preajma cărora nu îţi place să stai fiindcă sunt urâți sufletește. Ce se întâmplă? Nu se roagă cum trebuie, unde trebuie, în felul potrivit de nu au atins seninătatea celor dintâi? Sau ei îşi vor găsi izbăvirea şi liniștea pe lumea cealaltă? Să nu mă înțelegeți greșit, nu condamn pe nimeni care merge la biserică, cum nu îi condamn nici pe cei care nu merg. Doar că uneori cei ce merg sunt atât de înverșunați împotriva celor care nu merg, că mă gândesc că ceva nu e în regulă. Biserica ar trebui să îţi facă sufletul şi inima mai deschise. Sau asta o face doar credința? Probabil nu am să găsesc niciodată răspunsul la întrebările mele. Şi cu siguranță nu sunt singura care îşi pune întrebările acestea. E deranjant la un moment dat că unii oameni îi consideră pe reprezentanții bisericii ceva mai mult decât sunt. Până la urmă sunt tot oameni, ceea ce îi face popi, mântuitori ai omenirii, e un act, o hârtie doveditoare a unei școli, a unui institut, nicidecum aura de deasupra capului şi faptul că sunt mai buni ca mine sau ca tine. Şi iar recunosc că unii chiar sunt mai buni decât mulți, mulți dintre noi. Şi sunt mai buni decât noi într-o chilie amărâtă....</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Așadar, îmi va ierta biserica de ceea ce mă fac vinovată pe lumea aceasta sau va lăsa asta pe seama unei dreptăți divine de care sunt convinsă că vom avea cu toții parte?!</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

biserica, credincios, credinta, Dumnezeu, realitatea zilei, rugaciune, sfant, societate, suflet bun, suflet rau

Biserica - mijloc de manipulare în masă sau iertătoarea tuturor păcatelor?

    Înainte de a-mi pune această întrebare aș vrea să lămuresc că nu pun semnul egalității între biserică și credință și în cele ce voi s...

Căsătoria la români

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjji2GBcaJk3wCxiTA7OknQ5trMu19GPAlGBzy33_WsyVqqoqieMEwSTdRcYDqCVjlsLXvgiY4gC7L46rmElWG4RzaAKv9haCrOBrpdeiSsFy99p8fh9HJb-SMyF6Mfy9PU37I0Tlxl02s/s1600/C%25C4%2583s%25C4%2583toria+la+rom%25C3%25A2ni.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="195" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjji2GBcaJk3wCxiTA7OknQ5trMu19GPAlGBzy33_WsyVqqoqieMEwSTdRcYDqCVjlsLXvgiY4gC7L46rmElWG4RzaAKv9haCrOBrpdeiSsFy99p8fh9HJb-SMyF6Mfy9PU37I0Tlxl02s/s320/C%25C4%2583s%25C4%2583toria+la+rom%25C3%25A2ni.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Dacă zilele trecute mă gândeam cum este cu divorțul la români, a venit rândul să analizez puțin căsătoria. Pentru unii dintre noi, instituția aceasta a căsătoriei nu prea mai este ce a fost și multă lume ajunge să trăiască într-o uniune consensuală, considerând, pe bună dreptate, că nu o hârtie face o relație mai fericită. Dar aici nu e vorba de respectivii ci de cei ce aleg să își unească destinele în fața bisericii și a primăriei. El și ea se cunosc, se curtează, se iubesc, fac planuri și ajung, la momentul cererii în căsătorie, cu inel, cerut în piața San Marco, pus poze pe site-uri de socializare. Și după ce trece și momentul cu pricina încep planurile cu privire la petrecerea de nuntă. Restul nici nu prea contează, nici semnificația căsătoriei din punct de vedere religios, nici legal. Legalizarea în fața lui Dumnezeu contează mai mult din punctul de vedere al rochiei purtate și a numărului de preoți care îți oficiază minunata slujbă. Așadar, petrecerea de nuntă este cel mai important moment. Ah, da, sunt extrem de importante și aranjamentele florale pe care le ai pe mesele invitaților. Cu siguranță toți invitații își vor aminti la un moment dat ce micșunele ai avut tu la nuntă. Viitoarea mireasa e toată numai foc, liste, liste cu rochii, liste cu pantofi, verighete, poze, meniu.... Cel mai important este să îți aduci aminte la nunta cui ai mers încă de pe vremea copilăriei. Musai ca toți cei la a căror nuntă ai mers să vină la rândul lor la tine la nuntă. Dacă omul nu poate, este bolnav, are o jenă financiară, te șucărești teribil, că doar tu ai dat 200 de euro la nunta lui. De fapt cam 80% din pregătirea nunții este despre lista de invitați. Urmează alegerea restaurantului, a rochiei, a meniului. Vine și momentul mult așteptat, te pregătești temeinic, atât ca invitat cât și ca personaj principal. După părerea mea mirii nu se distrează niciodată la nuntă. Abia așteaptă să se termine, să își dea pantofii jos fiindcă i-au strâns teribil și să își numere banii după plecarea tuturor. Nici nu ai cum să te distrezi, cât e noaptea de lungă te amesteci printre meseni să îi întrebi cum se simt. De dansat ca mire nu prea poți, că te strâng hainele sau pantofii sau îți lucește fața dacă transpiri și nu mai dai bine în poze. După părerea mea, nu cred că există vreo nuntă unde invitații să aibă numai cuvinte de laudă. Toată lumea bârfește, se uită să vadă cum este îmbrăcată <i>cutăreasca</i>, critică sarmalele și regretă suta de euro care trebuie dată. Dacă pui la socoteala cât dai la o nuntă, dacă te duci cu copil, cu cățel, cu purcel sari binișor de 1500 RON. Cu banii ăștia te duci matale frumușel pe Valea Prahovei și stai acolo vreo 2-3 zile, fără să îți mai umpli burta doar într-o singură noapte cu 4 feluri de mâncare plus desert. Recunosc cu sinceritate că nu îmi plac nunțile. Cel puțin nu îmi plac nunțile care se fac strict pentru ceea ce ”iese”. Îmi plac nunțile care sunt făcute în intimidate, fără ca invitatul să dea faliment dacă catadicsește să vină să felicite mirii. Și îmi plac nunțile unde vin oameni pentru care chiar contează legătura dintre cei doi miri și care se bucură sincer de dragostea lor. La români, din păcate, nunta este o formă de împrumut. Mă duc la tine la nuntă ca să vii și tu la un moment dat la mine la nuntă. Este ca un joc din acela piramidal.<br />     Din punctul meu de vedere, cel puțin ca invitat, nu câștigi cine știe ce. Câștiga mirii; noroc cu nunta că își pot plăti și ei un avans pentru o mașină ceva mai pricopsită. <br />     Așa că nu vă pot dori decât să vă găsiți perechea potrivită, în vederea achiziționării măcar a unei vacanțe “afară “. <br /> <br /></div>

casatorie, catel, copil, divort, Dumnezeu, faliment, financiar, lauda, mire, nunta, piramidal, romani, Romania, utile

Căsătoria la români

    Dacă zilele trecute mă gândeam cum este cu divorțul la români, a venit rândul să analizez puțin căsătoria. Pentru unii dintre noi, in...

Viață după viață - Kate Atkinson

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> </div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> </div> <br /> <div style="text-align: justify;"> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiiEVwXlmAIHtSIYHH2DvR3DFfwueTNC0UAfv4KbUOqU9SUDNjyJQclXE71RLhvBflFYBg9EWDHPtwEw_Ul_IqeOLOdFMEftV1qXokdQIoma7F6vt9yV_Ox7NQj7vVVejSWiV0b42a4V0Je/s1600/viata+dupa+viata+kate+atkinson.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiiEVwXlmAIHtSIYHH2DvR3DFfwueTNC0UAfv4KbUOqU9SUDNjyJQclXE71RLhvBflFYBg9EWDHPtwEw_Ul_IqeOLOdFMEftV1qXokdQIoma7F6vt9yV_Ox7NQj7vVVejSWiV0b42a4V0Je/s320/viata+dupa+viata+kate+atkinson.jpg" width="220" /></a></div>     Nu am pretenția că voi scrie o recenzie a unei cărți fiindcă nu mă pot considera un critic literar. Însă mi-ar face o deosebită plăcere să împărtășesc experiența unei lecturi care mi-a încântat câteva după-amieze, puține din păcate, pentru că am vrut să o termin atât de repede. Sau din fericire, pentru că este genul acela de carte pe care abia aștepți să o termini iar când ai terminat-o îți pare atât de rău, de parcă te-ai fi despărțit de un prieten drag. Acum ceva vreme am intrat într-o librărie. Şi am găsit o carte, pe care nu am mai lăsat-o din mâna. Viață după viață. Cum ar fi dacă ai lua viața de la capăt iar și iar și iar? Şi ai face totul altfel? Sau dacă viața ți-ar fi oferită ca fiind altfel?! Cum ar fi dacă ți s-ar face cadou, în locul morții, o altă viață? Ursula Todd, protagonista romanului <i>Viaţă după viaţă</i> are șansa aceasta. Încă de la naștere, când moare sufocată din cauza cordonului ombilical înfășurat în jurul gâtului, soarta, Dumnezeu, îi mai acordă o nouă șansă. Şi o nouă viată. Şi o nouă existență. Întregul șir de vieţi al Ursulei pendulează în jocul acesta, căderea în întuneric-moartea-reînvierea sau continuarea vieții într-o nouă formă. Şi moare la naștere și moare la scurt timp după naștere și moare copil fiind și moare adolescentă, tânără, și de fiecare dată i se dă o nouă șansă. Şi din căderea care precede moartea, aceeași Ursula își retrăiește viața, viețile, oarecum îmbogățită, fiindcă fiecare moarte și fiecare nouă șansă la viaţă, aduc cu sine cunoașterea și sentimentul că de fiecare dată va trebui să facă totul altfel. Este o carte minunată care te lasă să visezi și să îți imaginezi că este posibil să existe o multitudine de universuri paralele în care existența să se desfășoare cu totul altfel. Şi este o carte minunată care te plimbă prin peisajele dezolante ale Londrei bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial, și prin Germania hitleristă, și prin Germania de după 1945. Este o carte care te face să trăiești lângă Ursula Todd și să suferi adânc la fiecare moment al morții ei și să te întrebi dacă va mai trăi sau nu o altă viaţă sau acesta va fi sfârșitul. Vei sta cu sufletul la gură când într-unul dintre episoadele cărții va avea posibilitatea de a-l împușca pe Hitler și te va face să te întrebi cum ar fi fost dacă. Vei fi lângă ea când va avea șansa să fie o apropiată a Fuhrerului și a Evei Braun.<br /> <br />     Kate Atkinson are darul de a te face să crezi că ceea ce a scris este istorie iar Ursula Todd a fost aievea o bucățică din istoria celui de-al doilea război mondial. Vei suferi alături de ea când apare posibilitatea pierderii unui membru al familiei sale, de parcă ar fi fost cineva apropiat ție. La sfârșitul cărții, când Ursula ajunge la vârsta maturității târzii, când toate lucrurile din viața sa sunt așezate într-o ordine firească și calmă, parcă tot mai aștepți ca destinul să îi pregătească ceva senzațional. Ești fericit că a supraviețuit tuturor încercărilor dar parcă ai mai vrea puțin. Şi după ce am terminat-o, cel puțin două zile am stat seara la culcare și mi-am pus întrebarea: “cum ar fi fost dacă la un moment dat al vieții mele aș fi făcut lucrurile altfel? Mi-ar fi schimbat asta existența? Sau la capătul vieții aș ajunge tot acolo?”<br /> <br /></div>

critic literar, Dumnezeu, Eva Braun, Germania hitlerista, Kate Atkinson, ursula todd, viata, viata dupa viata

Viață după viață - Kate Atkinson

    Nu am pretenția că voi scrie o recenzie a unei cărți fiindcă nu mă pot considera un critic literar. Însă mi-ar face o deosebită ...