Joaca de-a Dumnezeu sau cine suntem noi să judecam

    În mod surpinzător săptămâna trecută am văzut un film. Spun în mod surprinzător fiindcă momente de genul acestuia sunt extrem de rare, adorm, ori odată cu copilul ori, de cele mai mule ori, chiar înaintea lui, copleșită de căldura cu care mi se bagă în suflet. Și caut ca atunci când văd un film să fie măcar unul bun care să nu mă dezamăgească. De data aceasta a fost The Shack, Cabana, avându-l ca protagonist pe Sam Worthington, îl știți cu siguranță din Avatar. Pe scurt, personajul principal, are parte de o dramă cumplită în viață, mezina familiei este răpită și ucisă. Din momentul acela, șubreda relație pe care o avea cu Dumnezeu, slăbește până la a deveni inexistentă. De înțeles, ar spune unii, condamnabil, ar spune alții, căci tocmai în momente ca acestea e bine să îl ai pe Dumnezeu alături și în suflet. Mack, eroul nostru, e supărat pe viață, pe societate și, cel mai important, e supărat pe Dumnezeu. Și, într-o zi, primește un bilețel misterios prin care este rugat să se întâlnească chiar cu Dumnezeu. Hai să nu o luăm chiar ad litteram și să ne întrebăm de câte ori am fost puși și noi în situația de a ne întâlni cu Dumnezeu. Poate părea bizar însă o facem mult mai des decât ne dăm noi înșine seama. În ciuda scepticismului său se duce totuși la nemaipomenita întâlnire unde are parte de niște experiențe ce îl determină să facă pace atât cu el însuși cât și cu divinitatea.

    Procesul nu e ușor, încercările sunt grele, el învață să ierte și să nu mai judece, rolul acesta nerevenindu-i lui. E de prisos să spun că am plâns mai bine de jumătate din film, poate fiind și eu ceva mai ușor impresionabilă. Filmul acesta m-a pus pe gânduri în sensul că noi, simpli indivizi nu avem nici o putere de a judeca. Nu avem căderea de a judeca nici oameni, nici situații, nu avem căderea de a judeca nimic pe lumea acesta, căci nimic nu e ceea ce pare. Noi vrem să fim judecătorii lumii ăsteia și avem un sistem propriu de valori care ne spune ce e bine și ce e rău. Numai că este practic imposibil să dai dovadă de obiectivitate, neavând toate datele problemei. Judecăm un om pentru că este alcoolic, bătăuș sau rău neștiind de fapt că, poate, la baza alcoolismului este moartea unui copil, o boală, probleme financiare. Judecăm un om pentru că este violent neștiind că poate atunci când era copil a fost bătut extrem de tare de către părinții săi și nu i s-a oferit nici o dovadă de iubire. Unii vor spune că nu e chiar așa, că e doar responsabilitatea individului în cauză și e dovadă de slăbiciune să nu îți ții în frâu anumite porniri. Numai că eu nu cred că e chiar așa. Cred că sunt niște lucruri mai presus de noi, lucruri ce ne guvernează viețile, fie că sunt moșteniri genetice, chimie sau dispunerea neuronilor în creier. Și mai cred că e extrem de important să ne vedem de viețile noastre fără a condamna, judeca sau emite păreri. Repet, nu e treaba noastră să fim arbitrul acestei lumi, nu e treaba mea să spun că ăla de lângă mine e prost sau nu. Știu că și eu cad în acest păcat de foarte multe ori, poate nu cu rea voință, poate pur și simplu ca bârfă, la nivel conversațional.

    Însă ar trebui să nu mai fac asta pentru că nu e treaba mea să decid dacă ăla e prost sau ce stă la baza prostiei sale. Poate părinții săi nu au putut să îl educe mai bine, fiind ocupați să îi asigure pâinea cea de toate zilele. Și treaba e că vom fi și noi judecați în aceeași măsură în care am judecat pentru că intervine aici dreptatea aceea divină ce se manifestă sub forme atât de variate. Hai să ne vedem de farfuria noastră și să nu mai tragem cu ochiul la altul, acuzându-l de fel și fel de lucruri, mai ales că, de cele mai multe ori, judecăm tocmai oameni care nu ne influențează cu nimic viața. Judecăm la o primă vedere dacă oamenii sunt grași, dacă au păr sau nu, dacă își rod unghiile, judecăm situația financiară și alegerile sentimentale ale semenilor noștri fără a ști nici măcar o sutime din ceea ce se întâmplă în sufletul oamenilor. Nu suntem Dumnezei, suntem toți oameni și nici un om nu ar trebui supus judecății de către alt om care are o putere atât de mică în fața divinității.