Caut meseriaș și nu găsesc

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAQg_Rt7xYbMT2e8eLp9Ixus7Y94rXJ6CLd7VCYGI1FpEkgInPsxUSnQbtkFoU2xayuKBuxclkQI6IY4bk98qmIuvz0ueQqUTqLVzUUnc-V-arj5SWR64WNBX2NcFOVQts0ysqt5-xLQI/s1600/Caut_meserias_si_nu_gasesc.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1300" data-original-width="1300" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAQg_Rt7xYbMT2e8eLp9Ixus7Y94rXJ6CLd7VCYGI1FpEkgInPsxUSnQbtkFoU2xayuKBuxclkQI6IY4bk98qmIuvz0ueQqUTqLVzUUnc-V-arj5SWR64WNBX2NcFOVQts0ysqt5-xLQI/s320/Caut_meserias_si_nu_gasesc.jpg" width="320" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Cred că am ajuns la o vârstă la care am început să fiu nostalgică. Îmi aduc aminte, din ce în ce mai des, de vremuri în care treburile erau așezate temeinic, fiecare la locul ei. Așadar directorul era director, avea studii, școală sau relații la partid. În orice caz, avea o bază sau o familie cu greutate din care se trăgea. Strungarul era strungar, avea o meserie, erau școli de meserii pe vremuri. Fierarul-betonist era meseriaș, de asemenea, cu meserie învățată de la alții mai bătrâni, ajuns meseriaș după mulți ani de ucenicie. Eh, chestia e că acum toată lumea e ori manager ori asistent manager. Asta din urmă cred că e titulatura pentru fosta secretară. Nu mai poți să tragi o foaie la xerox și să te numești secretară, meserie care nu e rușinoasă sub nici o formă, ba dimpotrivă. Acum dacă cari trei dosare te numești asistent manager. Mă rog, bat câmpii, nu de asta este vorba. Vorba e că toată lumea acum vrea să fie director, pardon manager sau CEO, toată lumea vrea funcții de conducere, mașină la scară, muncă de birou în fața unui computer ultra performant. Și atunci cine naiba mai face și alte meserii? Păi aia e, că nu prea mai are cine să le facă.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Căci oamenii aceia de sunt meseriași au plecat de mult pe alte meleaguri, plătiți mult mai bine în țări europene și nu numai. Nu mai avem mecanici, zugravi, faianțari, pantofari, electrieni, instatalori și așa mai departe. Sau mai avem, dar aștia de sunt acum zugravi, faianțari, electricieni și instalatori sunt vai de capul lor, fac niște meserii pentru că nu au mai avut alte opțiuni într-un moment al vieții lor. Nici un adolescent nu vrea, în 2017, să facă o școală de meserii, școala de meserii e pentru fraieri, ei sunt băieți deștepți și se descurcă și altfel. Adică termină un liceu cu media 5 la bacalaureat, și ăla poate cumpărat, că știm bine cum e cu învățământul din România, mai stă un an pe banii mă-sii, nu se angajează nicăieri, că poate mai ia un ajutor de la stat, și, după anul sabatic se înscrie la facultate, la una particulară, evident, că acolo nu trebuie nici examen, e suficient să plătești doar o taxă. Și uite așa, să îi spunem Dany, în loc să învețe să dea bine cu bidineaua, că poate asta era menirea lui în viață, poate era un meseriaș de excepție în ceea ce privește datul cu bidineaua, se trezește că e student și trece mândru în CV că a absolvit dreptul și e mare avocat. Lui Dany îi e rușine să se facă mecanic fiindcă îi intră negreală sub unghii, va avea pete de ulei pe mâini și toată această murdărie nu va da bine cu jeanșii lui atent sfâșiați.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Așa că te trezești că ai nevoie de un mecanic bun, de un instalator bun, de un electrician bun și nu găsești să dai cu tunul. Îl găsești, la un moment dat, tot pe Dany, care s-a făcut mecanic până la urmă, când a văzut că nu îl bagă nici dracului în seamă, cu toată diploma lui de avocatură. Numai că Dany e un ageamiu care habar nu are pe ce lume trăiește, nu va ști nici să îți repare mașina, nici să pună o țeavă cum trebuie, îl va chema tot pe unul mai în vârstă care a învățat meseria cum se cuvine. Dany, fie va rămâne un meseriaș extrem de prost, fie se va duce vânzător la supermarket, căci Dany a fost un tâmpit și nu a învățat o meserie din care ar fi putut face bani grei. Și uite așa a ajuns țara asta plină de băiețași din ăștia, de Dany, care visează numai business, afaceri grele, bani grei și meseriașii......meseriașii s-au dus, știți dumneavoastră unde. Una peste alta, caut un mecanic priceput, aștept ceva recomandări. Un mecanic priceput și talentat, nu Dany, vă rog frumos.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

2017, adolescent, bacalaureat, ceo, electricieni, manager, mecanici, meserie, nostalgie, pantofari, scoala de mesarii, utile, zugravi

Caut meseriaș și nu găsesc

    Cred că am ajuns la o vârstă la care am început să fiu nostalgică. Îmi aduc aminte, din ce în ce mai des, de vremuri în care trebur...

Suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjpJYZaH4bH7S3L-HrnuMEvh7kjaFU5LbwXYwM_NlAZtPh6cCB_G7QJ_U3Cztxer49X_y294sf9GZhBwyeRV-7MgT7LAzeIbfatn3xTvfM94X7b7w3X8Yc5oHKvlwgMfKreVTByeWNY-Fk/s1600/Suntem_prea_saraci_ca_sa_ne_permitem_lucruri_ieftine.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1063" data-original-width="1600" height="212" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjpJYZaH4bH7S3L-HrnuMEvh7kjaFU5LbwXYwM_NlAZtPh6cCB_G7QJ_U3Cztxer49X_y294sf9GZhBwyeRV-7MgT7LAzeIbfatn3xTvfM94X7b7w3X8Yc5oHKvlwgMfKreVTByeWNY-Fk/s320/Suntem_prea_saraci_ca_sa_ne_permitem_lucruri_ieftine.jpg" width="320" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Îmi aduc aminte că avea mama niște genți de piele, vreo 3, nu mai multe, una neagră, una vișinie și una maro, pe care le tot rotea între ele și care cred că au rezistat ani întregi. Erau frumoase, robuste, elegante, mergeau a fi purtate la orice. Și mai țin minte că atunci când își cumpăra pantofi, îi alegea cu mare grijă, era un magazin Clujana prin preajma sediului Băncii Naționale. Știu că părinții mei își achiziționau lucruri de calitate, fie că era de vorba de haine, pantofi, mobilă, covoare, ceasuri și fel de fel de lucruri. Nu erau menite să te țină o viață, e adevărat, însă aveau o durată de viață mult mai mare decât produsele actuale. Nu știu câtă lume își mai cumpăra în ziua de azi pantofi făcuți la comandă, pantofi de calitate, buni, care nu se vor dezlipi la prima ploaie. Probabil există și o piață de desfacere pentru aceste produse, produse desemnate, din păcate, unei minorități. Vorbind însă de individiul mediu, acesta nu își permite să cumpere decât lucruri mediocre, ce se vor strica în scurt timp. Hainele nu mai au nici o calitate, un tricou costă 5 RON, l-ai spălat de cinci ori și sezonul următor nu îl mai poți purta sub nici o formă. Pantofii sunt de piele ecologică, aspectuoși, adevărat, însă dacă i-ai purtat mai mult de 6 ore vor începe să miroasă mai ceva ca un câine mort uitat pe un teren viran. Dacă îți cumperi o asemenea pereche de pantofi și ești nevoit să te descalți undeva ai cam intrat în bucluc. Hainele nu mai sunt de piele, sunt de vinilin, dacă ai întins un braț ceva mai sus, haina ți s-a făcut fâșii pe spate și mai și seamănă cu mușamaua aia de se pune pe masă. Telefoanele?</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Aici cred că este bătut recordul, atât în ceea ce privește durata de viață a acestora cât și a rapidității cu care apar produse noi. Din acest punct de vedere, al tehnologiei adică, sub nici o formă nu putem ține pasul cu aparițiile. Din fericire, în 2017, produsele vin însoțite de doi ani de garanție. Cred că asta e cam durata medie de funcționare, dacă ți se strică ceva, decât să plătești reparația, care poate fi jumate din costul produsului, mai bine iei ceva nou în schimb. Muncim ca niște robi ca să plătim facturi, mâncare și produse perisabile. Tot pe vremea în care își lua mama acele genți, mai exista și mobilă. Mobilă bună, solidă, schimbai 3 locuințe și o cărai cu tine bine merci. Acum avem mobila de pal. Știu că asta este evoluția. Însă unde e calitatea? Dacă vrei să te muți cu patul de pal după tine e posibil să ajungi cu el bucăți, pal-ul e fragil, nu are robustețea unui material de calitate. Și pe lângă faptul că lucrurile nu mai au durabilitatea pe care o aveau, suntem supuși unui asalt de produse pe care le luăm indiferent dacă avem nevoie de ele sau nu. Cu siguranță putem supraviețui și fără niște gadget-uri care costă o avere. Cu siguranță putem trăi și fără o brățară de la o firmă celebră, brățară care ne spune câți pași am făcut în ziua respectivă. Cred că e suficient să facem mișcare și ne vom simți foarte bine și fără să avem un dispozitiv care ne număra caloriile. Și care, apropos, se strică exact la o lună de la expirarea garanției.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Trăim într-o societate menită numai consumului care are tendința să ne înghită cu totul, dacă nu cumva suntem deja gata înghițiți și trăim ca Pinocchio în burta balenei fără ca măcar să o știm. Avem senzația că deținem controlul însă nu am devenit decât niște marionete susținute de niște sforicele invizibile, sforicele care ne îndrumă către nu știu ce magazin sau show-room sau pagini de internet, cu singurul scop de a cumpăra lucruri care ni se vor strica în viitorul foarte apropiat, lucruri ieftine, proaste și, unele dintre ele, chiar de prost gust. Cheltuim ca niște proști pentru a avea dulapuri pline de pantofi pe care îi purtăm rareori, de bluze pe care abia le poți spăla, cosmetice de care nu avem nevoie, televizoare cu mii de funcții pe care nu le folosim niciodată, fiindcă ajungem mult prea obosiți acasă și tot ce putem face cu televizorul acela e doar să îl deschidem și să ne uităm absenți la o știre sau un film. În loc să cheltuim chibzuit pe obiecte necesare, chiar mai scumpe din punct de vedere financiar, cu durată de viață mai mare, dăm bani, infinit mai mulți, pe toate rahaturile. Într-adevăr suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine, însă , dintr-o vanitate stupidă, nu vedem asta.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

2017, doi ani garanție, genți de piele, lucruri ieftine, mobila, obiecte necesare, pantofi, pereche de pantofi, pile, produse perisabile, utile

Suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine

    Îmi aduc aminte că avea mama niște genți de piele, vreo 3, nu mai multe, una neagră, una vișinie și una maro, pe care le tot rotea...

Pierdut bun simț

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhamRRdgDDf2c-2uVz4wpRmJW9v7YQM_AuSigX9mHaGjQ8rv4idseUWSdDjneDKwyIWxhd85mLzFreFHYqeU7yFI3MBXZW4cRGOgrwqiWxu8CxOx4s_BYj4ji0cU_GMuE4zGF7o_BaPB84/s1600/Pierdut_bun_simt.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="655" data-original-width="634" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhamRRdgDDf2c-2uVz4wpRmJW9v7YQM_AuSigX9mHaGjQ8rv4idseUWSdDjneDKwyIWxhd85mLzFreFHYqeU7yFI3MBXZW4cRGOgrwqiWxu8CxOx4s_BYj4ji0cU_GMuE4zGF7o_BaPB84/s320/Pierdut_bun_simt.jpg" width="309" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Am pierdut bun simț. Nu, nu pe al meu, din fericire. Pierdut bun simț, nu îl declar nul. Nu, sub nici o formă. Ofer chiar recompensă pentru cel ce găsește bunul simț. Al cui? Cum al cui? Al societății. Nu știu dacă toate țările și-au pierdut bunul simț, aș vrea să cred că nu, că am mai avea modele pe care am putea să le urmăm. Dar în mod clar România și-a rătăcit pe undeva bunul simț. Și valorile. Da, din păcate ne-am pierdut valori, bun simț și chiar educație. Unde s-or fi dus? Heiiii, stimate valori ale omenirii ce dăinuiți de atâta amar de vreme!!!!! Unde stați ascunse???? Am senzația că în România anilor 2017 nimic nu mai e ce a fost. Zilele trecute mă întâlnesc pe palierul blocului cu un domn, vecin cu mine de ceva vreme, ce se uita lung la mine, așteptând să îi dau eu, femeie, binețe. Să mă înțelegeți, nu mai am 12 ani, nu mai sunt în situația de a spune sărut mâna tuturor persoanelor mai în vârstă ce trec pe lângă mine. Am 40 ani și mi se pare de bun simț, da, acel bun simț pe care îl tot caut, să mă salute întâi bărbatul, mai ales că sunt o cunoscută, într-o oarecare măsură. Ete na, bărbatul se uita ca boul la mine. Și nu e prima oară când mi se întâmplă asta.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Probabil cu vârsta devin invizibilă, cine știe. Pe vremea când bunul simț nu era rătăcit, nu numai că bărbatul saluta primul, ba își scotea și pălăria în fața duduiței pe care o întâlnea. De sărutări de mâini nu mai vorbesc, nu cred că e cazul să merg chiar până acolo. Bunul simț a dispărut pe vecie dintre noi. Nu îl găsesc nici în autobuz, nici în metrou, unde stau bine merci tineri de 20 ani, încă odihniți de vreme și probleme și nu catadicsește nici unul să se scoale pentru a oferi locul unei femei însărcinate, unui vârstnic, unei mame cu prunc în brațe, în ciuda faptului că există niște locuri special amenajate pentru aceste categorii de călători. Bunul simț nu mai e de găsit nici în preajma locurilor de parcare pentru persoane cu dizabilități. Acolo parchează numai ăia de vor cât mai aproape de intrarea în magazin, la Mall, la farmacie etc. Bunul simț e pierdut dintre noi când mergem la cumpărături și țipăm la amărâtele de casiere, supărați că sunt cozi. Păi ce vină au femeile alea de îți scanează produsele? Țipă la patron, la manager, la oricine altcineva, dar nu la angajată, că nu proptește amărâta aia oameni în posturi. Bunul simț lipsește când plouă și trece un neisprăvit cu o viteză fantastică și te lasă ud până la piele. Bunul simț lipsește când punem muzica la maxim până în zori deși a doua zi lumea merge la serviciu. Bunul simț lipsește când mergi în mijloacele de transport în comun și ăl de lângă tine nu a văzut săpun de mai bine de două săptămâni, în schimb când te întreabă dacă cobori la prima îți aruncă un damf de alcool stătut. Bunul simț lipsește și tinereilor de 18 ani, abia ieșiți de pe băncile școlilor și care au senzația că le știu pe toate.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Bine, hai, aici poate e specific vârstei. Însă în mod clar e lipsă de bun simț și educație când mă sfidează un rahat cu ochi de 19 ani, la volanul unei mașini de 50.000 euro, cumpărată din banii mă-sii, mașină pentru care rahatul cu ochi nu a muncit nici o secundă în viața lui. Pentru rahații ăștia, să îmi scuzați expresia, restul omenirii e prostime, pleavă, el e moț, moțul știm noi cui. E moț că are tac-su bani. Ce mai e lipsit de bun simț? Ah, da, clasa politică e lipsită de bun simț. Probabil de acolo pleacă totul, că doar peștele de la cap se împute. Sistemul sanitar, educația și economia sunt lipsite de bun simț. Drumurile sunt lipsite de bun simț, serviciile, calitatea hainelor, oamenii, literatura contemporană, muzica. Mai sunt lucruri lipsite de bun simț și de valoare? Cu siguranță! Aș zice că poate e cazul să pornim toți în căutarea bunului simț. Poate dacă l-am căuta măcar 5 minute pe zi s-ar schimba ceva. Nu trebuie să fie ceva planificat, nu trebuie să ne luăm geanta în spinare să căutăm bunul simț, e suficient să ne amintim că l-am pierdut doar în drumul către lift sau spre autobuzul către locul de muncă. Să ne amintim de bunul simț când câinele nostru face câte o căcărează în scara blocului și suntem atât de nesimțiți încât îl lăsăm acolo să îl strângă femeia de serviciu. Oameni buni, haideți să căutăm bunul simț!</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

18 ani, 2017, autobuz, bun simt, clasa politica, femei insarcinate, metrou, muzica la maxim, prunc, realitatea zilei, Romania, sistemul sanitar

Pierdut bun simț

    Am pierdut bun simț. Nu, nu pe al meu, din fericire. Pierdut bun simț, nu îl declar nul. Nu, sub nici o formă. Ofer chiar recompens...

Avantaje și dezavantaje în a face copii la 40 ani

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhzQtlyfhOO_JmFuVqUsL4sJBxSKjglNZ1CvwwazOQrKW8nVY9yC4JQShHH12_j6k07BgpTYy5wq7jzA4DujqKovhvFQbXsOkYt8jIY8VSkyzZcz-F8SIPVmQSkHjgyXCp5dXHZjtkltyM/s1600/Avantaje_si_dezavantaje_in_a_face_copii_la_40_ani.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="533" data-original-width="800" height="266" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhzQtlyfhOO_JmFuVqUsL4sJBxSKjglNZ1CvwwazOQrKW8nVY9yC4JQShHH12_j6k07BgpTYy5wq7jzA4DujqKovhvFQbXsOkYt8jIY8VSkyzZcz-F8SIPVmQSkHjgyXCp5dXHZjtkltyM/s400/Avantaje_si_dezavantaje_in_a_face_copii_la_40_ani.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Când am rămas însărcinată aveam 35 ani, când l-am născut împlinisem deja 36. Târziu, ar spune unii, tocmai bine ar spune alții. Dacă aș da acum timpul înapoi și aș putea alege când să îmi vină copilul pe lume aș spune că cel mai bine ar fi fost pe la 30 ani. A avea copil sau copii la 20 ani nu e chiar totuna cu a avea copii la aproape 40. Evident că fiecare vârstă și etapă din viață are avantajele și dezavantajele ei. Din păcate nu știu cum e să ai copil la 20 ani așa că nu pot decât să îmi dau cu presupusul, însă știu cum e să ai copil la 36 ani.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Avantajele de a avea copil la 20 ani:</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Într-o oarecare măsură crești împreună cu copilul.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - E mai ușor să empatizezi cu el, fiind mai aproape de vârsta lui și de experiențele sale. E mai ușor să îți aduci aminte de copilăria ta când ai 20 ani decât atunci când ai 40.</div> <div style="text-align: justify;"> </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     </div> <div style="text-align: justify;">     - Iei lucrurile așa cum sunt și nu stai să mai cântărești fiecare situație în parte și nu faci caz de fiecare situație potențial periculoasă pentru că ai o oarecare inconștiență la această vârstă.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - La 40 ani, când copilul e deja mare, poți să îți vezi liniștit de viață, căci viața, într-adevăr, poate începe la 40 ani.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Vitalitatea. Calitatea aceasta a tinereții e o comoară, poți să alergi, să te joci, să participi la o groază de acțiuni cu copilul.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Dezavantajele de a avea copil la 20 ani:</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Latura financiară probabil nu e destul de bine pusă la punct, e posibil ca părinții tineri să stea la rândul lor cu părinții. Cred că important ca atunci când ai copil să ai o oarecare independență financiară. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Resentimentul că nu te poți distra cum o fac ceilalți pentru că trebuie să stai cu copilul.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Moștenirea culturală și educațională. E posibil, dar nu imposibil, ca la 20 ani să nu îi poți transmite mari valori copilului pentru că nu ai avut tu vreme să le asimilezi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Imaturitatea emoționala și nesiguranța. Din păcate generația celor de 20 ani a anilor 2017 nu e tocmai coaptă și pregătită pentru a avea copii, aici intervin și posibile tentații extraconjugale, influențe etc</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Avantajele de a avea copii la 40 ani</div> <div style="text-align: justify;"> </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     </div> <div style="text-align: justify;">     - Stabilitatea financiară. Evident că nu e obligatoriu ca la 40 ani să ai casă, mașină și cont în bancă dar șansele să ai măcar un salariu și un serviciu stabil sunt extrem de mari, nu mai trăiești de pe azi pe mâine, doar cu banii necesari unui pachet de țigări.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Existența unor principii de viață mai sănătoase, cultul anumitor valori, respectul lor, posibilitatea de a crește copilul după anumite norme.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Împlinirea anumitor dorințe, probabil până la 40 ani ai avut timp să ieși și în club și la agățat, ai și băut, ai mai fost pe ici pe colo, în așa fel încât să nu resimți nașterea sau creșterea unui copil ca pe o corvoadă și să ai regretul că ai mai fi avut atâtea de făcut în viață.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Dezavantajele de a avea copil la 40 ani:</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Lipsa vitalității. Într-un fel te miști și alergi după copil la 20 ani și cu totul altfel la 40. În cazul în care ești un părinte de tipul sportiv atunci nu ar trebui să fie o problemă la 40 dar la 50 ani cu siguranță mai începi să scârțâi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Apariția sau prezența tabieturilor, emisiunea preferată, cartea preferată în locul statului pe covor și jucat cu mașinuțe. La 40 ani parcă nu prea mai poți să pătrunzi așa ușor în mintea copilului și îți mai vine să îți mai vezi și de ale tale.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Oboseala. Presupunând că ești în câmpul muncii de la 20 ani până la 40 ani ai adunat ceva ore de muncă și orele astea își cam spun cuvântul în relația cu copilul. E greu să vii acasă după 10 ore de muncă și să ieși cu bicicleta în parc.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Diferența mare de vârstă poate fi un impediment pentru că există riscul să existe diferențe de opinii între generații. Ele există oricum dar pe măsură ce trece timpul se adâncesc. Dacă nu ai o sănătate de fier și nu te îngrijești corespunzător cam după 40 ani începi să mai dai rateuri din punct de vedere medical și poți să începi să ai probleme de sănătate. Te poți îmbolnăvi și e greu să ai grija unui copil având probleme medicale.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Până la urmă, lăsând vârsta la o parte cred că a avea un copil e o binecuvântare la orice vârstă, indiferent că e 20, 30 sau 40 ani. Nu e nici o tragedie dacă nu ai, cu siguranță, dar fiecare își știe socotelile sale cel mai bine.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

2017, 30 de ani, avantaje si deyavantaje, copil, imaturitatea emotionala, mintea copilului, stabilitate financiara, utile, vitalitatea

Avantaje și dezavantaje în a face copii la 40 ani

    Când am rămas însărcinată aveam 35 ani, când l-am născut împlinisem deja 36. Târziu, ar spune unii, tocmai bine ar spune alții. Dac...

Cum o să fiu eu o babă tatuată și mândră

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjRUpmxBAIjxSGCIGJCAKNEsAhdR7pdrHfS369-NQ3f9Q5RU5aNgokVrEHcvwvudXreSSzun6a1G5NuORgM2RqJ5mSHjenCWBEIEnoJH_UNk2wwcRuVqFa8L1LqbBoSrj_vp4JbtPWnoho/s1600/Cum+o+sa_fiu_eu_o_baba_tatuata_si_mandra.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" data-original-height="284" data-original-width="400" height="227" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjRUpmxBAIjxSGCIGJCAKNEsAhdR7pdrHfS369-NQ3f9Q5RU5aNgokVrEHcvwvudXreSSzun6a1G5NuORgM2RqJ5mSHjenCWBEIEnoJH_UNk2wwcRuVqFa8L1LqbBoSrj_vp4JbtPWnoho/s320/Cum+o+sa_fiu_eu_o_baba_tatuata_si_mandra.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Pe vremuri doar o anumită parte a societății îndrăznea să îsi deseneze pielea, cam partea cea mai de jos, stigmatizații, marinarii sau oameni aparţinând altor culturi, culturi atât de îndepărtate de cea europeană încât îţi era cu neputinţă să îţi imaginezi tatuajul tradițional. Însă lucrurile au început să avanseze într-o manieră atât de rapidă încât nu numai că nu mai eşti considerat un paria dacă eşti tatuat, ci tatuajul a început să fie considerat o artă. Eu personal am două, în ciuda faptului că, în ochii unora, sunt o mamă responsabilă de aproape 40 ani. Şi mie îmi plac extrem de tare. Şi cum îmi plac mie plac şi altora şi mă bucur foarte tare că această artă a luat o aşa amploare încât poate scoate un individ din anonimat. Lăsând la o parte tatuajele făcute la beţie, tatuajele primului amor când dintr-o scrânteală te-ai apucat să îţi desenezi pe viaţă numele Lenuţa pe antebraţul stâng, tatuajele pot spune adevărate poveşti. Şi chiar spun. Cred cu tărie că dacă tu, om tatuat, crezi în puterea tatuajului şi în puterea lui de a te schimba, atunci te vei schimba. Cu siguranţă este vorba de autosugestie, însă dacă treaba cu tatuajul te ajută, atunci fă-o, fără să îţi fie frică că vei ajunge la 70 ani şi vei fi tatuat. De foarte multe ori am auzit această întrebare: ce vei face când vei fi la bătrâneţe? Păi ce să fac? Îmi văd liniştită de bătrâneţile mele, în măsura în care se va putea şi nu voi fi suferindă de alte boli specifice vârstei. Cred că a avea un tatuaj la 70 ani e mult, dar mult mai puţin dureros decât a avea osteoporoză sau artrită sau, Doamne fereşte, chiar cancer. Schimbă cu ceva calitatea mea umană faptul că am sau nu un tatuaj? Mă face mai puţin mamă sau soţie sau amantă faptul că am un tatuaj fie el şi la vedere? Îmi afectează un tatuaj calitatea vieţii, mi-o face mai rea? Sau faptul de a fi văzută de către alţii cu un tatuaj îmi schimbă felul de a fi? Şi de fapt ăla de îmi vede tatuajul şi mă judecă nu va trăi absolut la fel şi dacă m-ar fi văzut netatuată? Probabil duduia care a strâmbat din nas când m-a văzut tatuată va uita în următoarele 5 minute şi pe ce mână am tatuajul şi ce reprezintă el. Atâta timp cât ai discernământ, nu eşti beat, teribilist sau sub influenţa unor stupefiante, te-ai gândit foarte bine dacă ai chef să fii desenat pe viaţă, nu văd absolut nici o problemă. Probabil în 2017 lumea nu mai e chiar atât de reticentă în privinţa acestei arte şi peste 20 ani cei tatuaţi nu vor mai fi priviţi ca fiind nişte ciudăţenii, mulţi dintre cei de vârsta lor fiind la rândul lor tatuaţi. Ceea ce se va fi învechit va fi modelul tatuajului şi culoarea care are tendinţa de a se estompa în timp. Am spus mai sus că tatuarea este o artă şi susţin asta cu tărie. Eu nu sunt un desenator de excepţie, de fapt sunt un desenator execrabil, omuleţii desenaţi de mine rămânând la stadiul desenului unui copil de 3 ani. Însă când văd un artist tatuator bun îmi ridic pălăria. Este extrem de greu să faci aşa ceva pe pielea unui om, piele care are cu totul altă textură decât coala de desen. Pe urmă mai intervine şi faptul că nu ai voie să greşeşti. Pe hârtie, pe planşă, pe pânză poţi greşi, ai şters, însă acul odată atingând pielea, gata, nici o eroare nu mai e permisă. Aşa că cere o măiestrie deosebită în a fi artist tatuator. Ştiu un caz undeva în Rusia mamă, în care un artist are programările făcute cel puţin cu un an în urmă. Ăsta nu e lucru de nimic şi arată importanţa pe care o dă viitorul tatuat desenului ce urmează să îi împodobească pielea. Nu îndemn pe nimeni să se tatueze, dar nu îndemn pe nimeni nici să nu o facă. Singurele lucruri la care trebuie să se gândească cel ce se vrea desenat sunt: modelul tatuajului, cel care i-l execută, semnificaţia lui, e important să reprezinte cu adevărat ceva, nu să fie făcut doar că e o modă şi să conştientizeze faptul că e posibil ca tatuajul să sufere modificări în timp. Altfel, cu siguranţă, a avea un tatuaj nu te transformă într-un proscris.</div>

2017, amanta, ani, antebrat, betie, cancer, copil, povesti, proscris, societate, sotie, tatuaj, tatuator, utile

Cum o să fiu eu o babă tatuată și mândră

    Pe vremuri doar o anumită parte a societății îndrăznea să îsi deseneze pielea, cam partea cea mai de jos, stigmatizații, marinarii sa...

Ţara nu doarme - continuare

<br /> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg8CBhaHB6tYfwvYyYmkyQGzkWk-mmqPUGE5INMbeoiaZpzSTu6YskUjs6BYCyG205M5ikiKoikkGXRdNpif1svWSiWsWfOpmUeR-H9zP_er3OAOiC_jENks7-0PG8gNJTolrzHvL7qLC4/s1600/Piata-Universitatii-mai-1990-Foto-Emanuel-Parvu.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="220" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg8CBhaHB6tYfwvYyYmkyQGzkWk-mmqPUGE5INMbeoiaZpzSTu6YskUjs6BYCyG205M5ikiKoikkGXRdNpif1svWSiWsWfOpmUeR-H9zP_er3OAOiC_jENks7-0PG8gNJTolrzHvL7qLC4/s320/Piata-Universitatii-mai-1990-Foto-Emanuel-Parvu.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     În 1990 aveam 12 ani și mergeam în Piața Universității cu părinții mei, ei fiind la vârsta pe care o am eu acum. În fiecare seară, după ce își terminau ei orele de serviciu, veneam în Piața Universității, km zero al democrației, cum era numit atunci, km zero al luptei împotriva lui Ion Iliescu. Deși am aproape 40 ani îmi aduc aminte destul de bine atmosfera din anul acela. Oamenii din piață fuseseră numiți golani, derbedei.... Aveam chiar și un ecuson pe care scria „golăniţă” pe care îl purtam cu mândrie agățat de haină cu un ac de siguranță. Încă știu cântecele lui Vali Sterian și Cristian Paţurcă (ambii decedați din păcate, Dumnezeu să îi ierte), cântate din balconul Facultății de geografie. Și pe urmă domnul Iliescu a chemat minerii. Mama, ați spune probabil că o mamă iresponsabilă, de vreme ce venea cu mine acolo, a fost suficient de inspirată încât să nu mai permită venirea mea în Piața Universității. Bine, nici nu mai venea nimeni de fapt, de frică să nu fie ciomăgiți de mineri pe motiv că arătai ca un intelectual sau că erai un posibil posesor de valută. Și iată că au trecut 27 ani și eu sunt acum la vârsta la care părinții mei mergeau la km zero al democrației și stăteau acolo până în miez de noapte, în ciuda faptului că a doua zi era zi de muncă. Eu nu pot să fac același lucru cu copilul meu, e încă prea mic să învețe concepte ca democrație ,libertate, drepturi umane, conștiință, dreptul la cuvânt.... Dar am văzut, acum în 2017, părinți cu copii mai mărișori care și-au adus copiii la proteste și care își învăță urmașii ce m-au învățat părinții mei acum 27 ani. Nu știu dacă e bine sau nu să expună copii la eventuale atacuri ale unor instigatori dar e alegerea fiecăruia și cred că instinctul matern sau patern își spune cuvântul și în cazul unei situații de genul acela cred că părintele își va proteja copilul. Acum 27 ani, din păcate, nu s-a întâmplat nimic. Dacă nu ar fi venit <i>ultrașii </i>de atunci, respectiv minerii, și ei manipulați de altfel, cred că țara noastră ar fi avut o altă evoluție. Acum, în toiul iernii, la minus multe grade, ar fi dureros să nu se întâmple iar nimic. Fiindcă în cazul ăsta entuziasmul din țara noastră va dispărea complet. Oamenii ăia de pe străzi nu stau de nebuni acolo, stau pentru că ei cred în ceva și e dreptul lor, ca plătitori sau viitori plătitori de taxe, să fie ascultați. Și e dreptul lor, legal și constituțional, să protesteze dacă sunt nemulțumiți. În toate țările din lumea asta s-au rezolvat lucruri când mulțimea a ieșit în stradă, de asta lumea continuă să iasă și un conducător ar trebui să se teamă cel mai tare de vocea poporului. Să fie România mai cu moț și oamenii ăia să fi ieșit de florile mărului? Mi-ar plăcea să cred că nu, că există speranță. Nu mi-aș dori, și ca mine,sute de mii de oameni, să nu fim ascultați când țipam în Piaţă (indiferent din ce oraș) de se aude până în presă străină. Până și ăia condamnă politica românească. Să dea Domnul ca acum, după 27 ani de la Piaţa Universității, să se închidă cercul și să nu ne mai cerem drepturile urlând cu zilele prin piețe. Să ne bucurăm de drepturile nostre de cetățeni,drepturi firești, fără a avea senzația că se săvârșește un abuz împotriva noastră. Tot aud că aceste manifestații sunt orchestrate și oamenii sunt manipulați. Dă-o în mă-sa de treabă, refuz să cred că toți ăia de ieșiră sunt niște tâmpiți fără nici o putere de decizie. Ar fi o jignire la adresa multor români. Că suntem un popor mai.... altfel, nu contest, dar chiar tâmpiți nu suntem. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Așa că... ne vedem duminică.<br /> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> <a href="http://mergem-inainte.blogspot.ro/2017/02/tara-nu-mai-doarme.html">http://mergem-inainte.blogspot.ro/2017/02/tara-nu-mai-doarme.html</a></div>

2017, balcon, constitutional, copii, cristian paturca, drepturile noastre, duminica, entuziasm, intamplari reale, parinti, piata universitatii, popor, realitatea zilei, vali sterian

Ţara nu doarme - continuare

    În 1990 aveam 12 ani și mergeam în Piața Universității cu părinții mei, ei fiind la vârsta pe care o am eu acum. În fiecare seară,...