Cum o să fiu eu o babă tatuată și mândră

    Pe vremuri doar o anumită parte a societății îndrăznea să îsi deseneze pielea, cam partea cea mai de jos, stigmatizații, marinarii sau oameni aparţinând altor culturi, culturi atât de îndepărtate de cea europeană încât îţi era cu neputinţă să îţi imaginezi tatuajul tradițional. Însă lucrurile au început să avanseze într-o manieră atât de rapidă încât nu numai că nu mai eşti considerat un paria dacă eşti tatuat, ci tatuajul a început să fie considerat o artă. Eu personal am două, în ciuda faptului că, în ochii unora, sunt o mamă responsabilă de aproape 40 ani. Şi mie îmi plac extrem de tare. Şi cum îmi plac mie plac şi altora şi mă bucur foarte tare că această artă a luat o aşa amploare încât poate scoate un individ din anonimat. Lăsând la o parte tatuajele făcute la beţie, tatuajele primului amor când dintr-o scrânteală te-ai apucat să îţi desenezi pe viaţă numele Lenuţa pe antebraţul stâng, tatuajele pot spune adevărate poveşti. Şi chiar spun. Cred cu tărie că dacă tu, om tatuat, crezi în puterea tatuajului şi în puterea lui de a te schimba, atunci te vei schimba. Cu siguranţă este vorba de autosugestie, însă dacă treaba cu tatuajul te ajută, atunci fă-o, fără să îţi fie frică că vei ajunge la 70 ani şi vei fi tatuat. De foarte multe ori am auzit această întrebare: ce vei face când vei fi la bătrâneţe? Păi ce să fac? Îmi văd liniştită de bătrâneţile mele, în măsura în care se va putea şi nu voi fi suferindă de alte boli specifice vârstei. Cred că a avea un tatuaj la 70 ani e mult, dar mult mai puţin dureros decât a avea osteoporoză sau artrită sau, Doamne fereşte, chiar cancer. Schimbă cu ceva calitatea mea umană faptul că am sau nu un tatuaj? Mă face mai puţin mamă sau soţie sau amantă faptul că am un tatuaj fie el şi la vedere? Îmi afectează un tatuaj calitatea vieţii, mi-o face mai rea? Sau faptul de a fi văzută de către alţii cu un tatuaj îmi schimbă felul de a fi? Şi de fapt ăla de îmi vede tatuajul şi mă judecă nu va trăi absolut la fel şi dacă m-ar fi văzut netatuată? Probabil duduia care a strâmbat din nas când m-a văzut tatuată va uita în următoarele 5 minute şi pe ce mână am tatuajul şi ce reprezintă el. Atâta timp cât ai discernământ, nu eşti beat, teribilist sau sub influenţa unor stupefiante, te-ai gândit foarte bine dacă ai chef să fii desenat pe viaţă, nu văd absolut nici o problemă. Probabil în 2017 lumea nu mai e chiar atât de reticentă în privinţa acestei arte şi peste 20 ani cei tatuaţi nu vor mai fi priviţi ca fiind nişte ciudăţenii, mulţi dintre cei de vârsta lor fiind la rândul lor tatuaţi. Ceea ce se va fi învechit va fi modelul tatuajului şi culoarea care are tendinţa de a se estompa în timp. Am spus mai sus că tatuarea este o artă şi susţin asta cu tărie. Eu nu sunt un desenator de excepţie, de fapt sunt un desenator execrabil, omuleţii desenaţi de mine rămânând la stadiul desenului unui copil de 3 ani. Însă când văd un artist tatuator bun îmi ridic pălăria. Este extrem de greu să faci aşa ceva pe pielea unui om, piele care are cu totul altă textură decât coala de desen. Pe urmă mai intervine şi faptul că nu ai voie să greşeşti. Pe hârtie, pe planşă, pe pânză poţi greşi, ai şters, însă acul odată atingând pielea, gata, nici o eroare nu mai e permisă. Aşa că cere o măiestrie deosebită în a fi artist tatuator. Ştiu un caz undeva în Rusia mamă, în care un artist are programările făcute cel puţin cu un an în urmă. Ăsta nu e lucru de nimic şi arată importanţa pe care o dă viitorul tatuat desenului ce urmează să îi împodobească pielea. Nu îndemn pe nimeni să se tatueze, dar nu îndemn pe nimeni nici să nu o facă. Singurele lucruri la care trebuie să se gândească cel ce se vrea desenat sunt: modelul tatuajului, cel care i-l execută, semnificaţia lui, e important să reprezinte cu adevărat ceva, nu să fie făcut doar că e o modă şi să conştientizeze faptul că e posibil ca tatuajul să sufere modificări în timp. Altfel, cu siguranţă, a avea un tatuaj nu te transformă într-un proscris.