Invitație la vals

    Sunt îndrăgostită de cărţile dintr-o anumită perioadă şi asta am mai spus-o într-un articol precedent. Articolul cu pricina l-am scris sub influenţa lecturii romanului lui Mihail Drumeş, Invitaţie la vals. Nu îmi aduc aminte cu exactitate însă cred că am citit-o pe vremea când eram la liceu şi mi-a bucurat adolescenţa romanul acesta de un tragism încântător. Dar una e să citeşti o carte la 16 ani, când eşti condus de anumite sentimente şi trăiri şi alta e să o citeşti la 40 ani când tot freamătul acela al tinereţii tinde să dispară. Şi am zis să o recitesc, în ideea că voi vedea cu alţi ochi dragostea şi povestea celor doi protagonişti. Şi cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg m-am trezit, spre supriza mea, la finalul cărţii, la fel de afectată, aşa cum aş fi fost în urmă cu 20 ani. Pentru cine nu a citit romanul de dragoste, cred că trebuie făcută o scurtă prezentare, deşi am convingerea absolută că articolul acesta va fi citit tocmai de acei ce vor fi citit Invitaţie la vals. Tudor Petrican, un tânăr infatuat, asemenea multor tineri din ziua de azi, îşi petrece tinereţea zburând din floare în floare cu unicul scop de a face cât mai multe cuceriri. Pentru el contează doar jocul, doar războiul dus în vederea cuceririi, odată edificiul asaltat, respectiv femeia, tânărul se plictiseşte şi îsi face planul unui alt asediu. Nimic nelalocul lui până aici, probabil este o caracterstică a vârstei, indiferent cărei epoci i-ai aparţine.

    Numai că, odată cu apariţia Mihaelei, a Micaelei, cum este numită de câteva ori în carte sau pur şi simplu a lui Aimée, cum aş vrea să îi spun eu de-a lungul acestor rânduri, lucrurile au tendinţa de a ieşi de pe făgaşul cu care era obişnuit tânărul Petrican şi împricinatul se trezeşte deodată îndrăgostit. Iar nimic neobişnuit, dragostea e un sentiment firesc în vremea studenţiei, nimic mai frumos ca doi tineri care împărtăşesc nişte sentimente atât de nobile. Doar că cei doi iubiţi duc o luptă a orgoliilor din care nu poate ieşi nimeni câştigător. Cei doi nu au nici o noţiune a compromisului, totul este dus până la extrem în relaţia dintre ei. Şi din momentul în care se cunosc începe o joacă nevinovată de-a şoarecele şi pisica, protagoniştii devenind, pe rând, atât vânător cât şi vânat. Pentru Tudor şi Aimée dragostea nu suportă jumătaţi de măsură, totul este trăit cu cea mai mare intensitate, sărutul e parte din ei înşişi, sunt construiţi din iubirea unuia faţă de celălalt. Tudor Petrican însă este tipul de băiat-bărbat care nu acceptă decât supunerea fiinţei iubite, raporturile dintre ei nefiind pe planul unei egalităţi, ci pe cel de subordonare a femeii. El o vrea subjugată pe Aimée şi în momentul în care se produce ruptura între ei el va face totul pentru a o ţine agăţată de el cu nişte fire invizibile. Pentru cine nu a citit Invitaţie la vals probabil rezumatul nu are nici un sens şi pare dezlânat dar îmi asum cu sinceritate şi căinţă că mă adresez celor ce au citit-o. Celor ce nu le-a trecut prin mână le spun că în mod clar ar trebui să o deschidă. Aşadar, revenind la eroii noştri, mie personal, tânărul Dor mi se pare cam antipatic.

    Probabil întâlnit în viaţa de zi cu zi mi-ar fi produs o antipatie profundă genul lui de personaj, însă în carte este iertat, e doar un caracter şi atât, dar un caracter construit cu măiestrie din moment ce poate trezi asemenea sentimente. M-am trezit la finalul cărţii, cu părere de rău închizând-o, cu întrebarea dacă mai există oare asemenea iubiri şi asemenea trăiri. Că cei doi se sinucid este previzibil. Ce m-a uimit a fost atât intensitatea scrierii cât şi a sentimentelor întrezărite între cei doi eroi. Nu mă mai vedeam capabilă să mai plâng citind o carte şi cu toate acestea m-au podidit lacrimile citind scrisoarea de adio a lui Aimée. Câteva zile am fost sub influenţa acestei cărţi şi a întrebării dacă mai există sau nu iubiri adevărate şi nu doar un anumit interes din partea partenerilor. Cu siguranţă mi-a plăcut, mult mai mult decât la prima lectură, cred că dacă romanele acestea de dragoste ar fi introduse în şcoli ar trezi ceva mai mult interes din partea învăţăceilor.