Cum a devenit românul puturos

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhyvy1lQs1vc1Fx_UjhAmc9rNtGeyN20MZMtXyTvWju57r3Wyxj-FH3BHankJjB55z-S7ydm9x_JJCDBwwE4X3-COSl3U9B-pv5-X8Behk2G7ZXXlBbFFBPaWp1O4wkeuoy9qCKxk5ydw4/s1600/Cum_a_devenit_romanul_puturos.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" data-original-height="326" data-original-width="489" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhyvy1lQs1vc1Fx_UjhAmc9rNtGeyN20MZMtXyTvWju57r3Wyxj-FH3BHankJjB55z-S7ydm9x_JJCDBwwE4X3-COSl3U9B-pv5-X8Behk2G7ZXXlBbFFBPaWp1O4wkeuoy9qCKxk5ydw4/s320/Cum_a_devenit_romanul_puturos.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Acum ceva vreme se tot difuza la televizor un spot publicitar ce îndemna populația să reducă consumul de sare, zahăr și alcool sau grăsimi, nu mai știu exact, și să facă cel puțin 30 minute de mișcare pe zi. Probabil informarea cu pricina şi-a atins scopul din moment ce nu mai e difuzată sau realizatorii îndemnului s-au prins ca românii au dezvoltat o nouă calitate : aceea de a fi puturos. Se vede că românii au devenit puturoși de la numărul de mașini achiziționate care blochează traficul din ce în ce mai mult, de la numărul de persoane care aglomerează autobuzele. Evident că dacă muncești la cuca măcăii nu ai ce face, trebuie să te deplasezi cu un mijloc de locomoție însă nu pot sub nici o formă să înțeleg de ce unii oameni preferă să ia, de exemplu, un autobuz, pentru o staţie sau două, petrecând în autobuzul cu pricina infinit mai multe minute decât dacă ar fi ales varianta mersului pe jos. Se mai vede că românul e puturos şi din faptul că va alege întotdeauna locul de parcare cel mai apropiat scării blocului în care locuiește. E imposibil să nu se supere dacă un altul i-a ocupat locul de parcare care nici nu îi aparţine, între noi fie vorba. Românii se vaită în fiecare zi de lipsa locurilor de parcare dar, în cazul în care, ar avea amenajat un asemenea loc la o distanţă de 300-500 m, sub nici o formă nu ar parca acolo, tot sub geam îşi vor lăsa maşina. Şi românul care îşi lasă maşina fix la intrarea în scară cu siguranţă va lua liftul până la etajul 1, chiar dacă va dura ceva mai mult să îi vină liftul, să apese pe butoane şi să urce liftul un amărât de etaj. Deh, omul e obosit după ce a stat 10 ore la birou, o oră în trafic, tot în poziţia şezând. Să iei liftul un etaj poate fi un efort supraomenesc pentru a pune sângele în mişcare. Tot aici intră şi românul care se duce la piaţă să ia un kilogram de cartofi, tot cu maşina, normal, şi lasă maşina pe avarii, că nu stă mult doar, încurcând toată circulaţia, pietoni, mame cu copii în cărucior. Kilogramul de cartofi nu merge cărat decât cu maşina pentru că pe românul puturos îl doare spatele. Dar nu numai posesorii de automobile personale sunt puturoşi, nicidecum. Şi ăia fără maşini sunt la fel de sedentari. Când mergi cu metroul nu ai cum să nu observi că din 100 persoane numai 10 vor urca pe scări, restul de 90 vor utiliza scara rulantă. Românul dacă aşteaptă în staţia de autobuz mai mult de 5 minute îl va înjura pe şofer când acesta va ajunge în staţie, pentru ca, acelaşi român, să coboare, cum am mai spus, fix la prima staţie. Locuiesc într-un cartier nou înfiinţat în care s-a construit masiv şi aici a fost o polemică ani întregi în ceea ce priveşte prelungirea traseului a două autobuze. S-a făcut până la urmă şi treaba asta, aşa că acum aproape la fiecare bloc există o staţie de autobuz, lumea e tare încântată că din casă până în autobuz face 30 secunde. Ce să zic, restul de 2 ore lumea îl petrece în trafic. Românul modern şi puturos stă la serviciu 8 ore, se suie în maşină sau autobuz, tramvai etc, vine acasă, îşi ia echipamentul de sport şi se duce la sală unde va da între 150-200 RON pe un abonament doar pentru a folosi o bandă de alergat. Românul doar va merge pe banda aceea, atât, la un nivel mediu spre mic. Românul, după ce va petrece o oră pe bandă, va pleca extrem de mândru înapoi acasă fiindcă e un român în pas cu moda, merge la sală şi a făcut şi mişcare, deci nu e un român sedentar. Nu înţeleg, să mă trăznească dacă înţeleg, de ce oamenii aştia nu merg pe jos spre casă, economisesc şi nişte bani şi e mult, mult, infinit mai sănătos să mergi pe jos decât pe banda aceea care îţi va paradi articulaţiile la un moment dat. Mersul pe jos e un sport la îndemâna oricui, limpezeşte mintea, sângele, îmbunătaţeşte starea de spirit, salvează mediul. Dacă măcar 20 din 200 de români ar alege să meargă pe jos, cu bicicleta sau trotineta spre locul de muncă, în cazul în care e mai aproape de domiciliu, oraşul, oraşele, ar fi mult mai decongestionate, mai libere şi oamenii mult mai relaxaţi şi fericiţi. Aşa că, să spunem DA mişcării şi să începem să nu mai fim atât de puturoşi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

autobuz, consum de sare, consum de zahar, domiciliu, mers pe jos, promovate, realitatea zilei, ROMANUL, sedentar, sofer, sport, spot publicitar

Cum a devenit românul puturos

    Acum ceva vreme se tot difuza la televizor un spot publicitar ce îndemna populația să reducă consumul de sare, zahăr și alcool sau gr...

Cum m-am hotărât să devin ministru

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEho2H4faWjfMoxCNC8HCuZ6QvY2MuRL4XVpZYe_0FCWNuFjv8SuzuWFLYjk7nwTDjkRMMObNlgp7NMg4kYuqdEgyXB52flELBYk136UzY1FEOaxg3NvoWtVr3O2Sr23uvX3-Tt60kEzSt8/s1600/Cum_m_am_hotarat_sa_devin_ministru.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEho2H4faWjfMoxCNC8HCuZ6QvY2MuRL4XVpZYe_0FCWNuFjv8SuzuWFLYjk7nwTDjkRMMObNlgp7NMg4kYuqdEgyXB52flELBYk136UzY1FEOaxg3NvoWtVr3O2Sr23uvX3-Tt60kEzSt8/s1600/Cum_m_am_hotarat_sa_devin_ministru.jpg" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Lăsând la o parte amănuntul destul de important, acela de a fi afiliat unui partid politic pentru a putea fi nominalizat la această funcție, m-am hotărât, într-o bună zi, mai precis într-o fericită după-amiază, să mă fac ministru. Decizia am luat-o în urma aflării unei știri imbecile de-a dreptul, în care un ministru, care habar nu avea pe ce lume trăia, a ieșit în fața opiniei publice cu o propunere de schimbare a unui ceva. Nu are importanță ce, mulți miniștri fac așa, vorbesc fără să știe despre ce e vorba. Nu ar trebui să facă așa, au consilieri, consilieri plătiți din bani publici și consilierii ăștia ar trebui să le pună la dispoziție toate cercetările făcute de ei, în așa fel încât să nu mai deschidă gura în necunoștință de cauză. Așadar, după ce am auzit imbecilitatea cu pricina, de care am râs și cu posteriorul, să mă iertați, eu știind mai bine decât domnul ministru cum stă treaba, m-am hotărât să îmi aloc un portofoliu ministerial . Unde mai pui că sunt și mai atractivă decât foarte mulți foști și actuali miniștri. Studii am și nu sunt făcute ca pe vremuri, pe curcani, chiar am învățat nene, chiar și lucrarea de diplomă mi-am făcut-o relativ singură, nu pot să fiu acuzată de plagiat. Înainte de a mă instala în scaun caut o gașcă de băieți deștepți pe care să îi angajez consilieri. Se poate să fie și mai puțin deștepți, că oricum nu contează, ăștia sunt în umbră, nu îi vede nimeni. Bine ar fi să fie isteți totuși, măcar să fac o sfârâială ca ministru. Și dacă nu fac iar nu e bai, că și așa uită lumea. O să vă rog să îmi numiți cel puțin 5 miniștri pe care îi țineți minte să fi făcut ceva. Nu e nici o grabă, vă las să vă gândiți până sunt aleasă ministru. Și pe băieții ăștia deștepți sau mai puțin deștepți trebuie să am grijă să îi remunerez corespunzător. Cred că asta e cheia. Ce aș avea eu de făcut ar fi următoarele : să investesc în niște haine de calitate (o să am și consilier de imagine), plătite tot din banii publici, evident ,cosmetice la fel, de bună calitate, ca să dau bine pe sticlă, asta e extrem de important, abonament la sală, trebuie să fiu un ministru în formă , rezistent la intemperii. De vorbit trebuie vorbit cât mai puțin, să pară că știi ce spui dar că ești succint și să nu aibă nici presa motiv să facă bășcălie de tine, ba că nu te-ai exprimat bine în limba ta maternă, ba că nu ai pronunțat nu știu ce cuvânt cu accentul potrivit englezesc sau franțuz sau chinez... Cheia succesului postului de ministru cred că e imaginea. Are vreo importanță că vrei să faci ceva, că ai făcut sau că ești în curs de a face? Aș spune că nu, indiferent ce faci sau nu oricum cineva va fi nemulțumit. E mișto să fii ministru. Ai mașină personală, cheltuieli de deplasări plătite, probabil casă de protocol, ești respectat, ești îmbrăcat frumos mereu, ți se vorbește întotdeauna politicos, la serviciu nu prea ți se fac mizerii, că deh, tu ești moțul... Ce să mai vorbim, una peste alta mi se pare cel mai frumos serviciu. Nici nu știu de ce când eram mică aș fi vrut să mă fac inginer sau matematician. Mame, tați, părinți, bunici, sfătuiți-vă copii să se facă ministru când se fac mari, nu doctori, profesori, pompieri sau polițiști. Evident că au existat și oameni merituoși dar de la pașoptiști încoace nu am mai auzit de vreunul. Exagerez ,cu siguranță, nu am cunoștință de toate scaunele ministeriale și de meritele fiecăruia, mă raportez doar la situația actuală a vieții politice românești. Voi descoperi un adevărat ministru când va ajunge să aibă o stradă numele lui. Până atunci îmi depun toată energia să devin ministru.</div>

baietii destepti, consilier de imagine, doctori, inginer, matematician, ministru, partid politic, pasoptisti, politisti, pompieri, profesori, promovate, realitatea zilei, toata energia

Cum m-am hotărât să devin ministru

    Lăsând la o parte amănuntul destul de important, acela de a fi afiliat unui partid politic pentru a putea fi nominalizat la această f...

Intoleranța masculină la debitul verbal feminin

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiADiEp0644FQt_PlgJPC0sSts1oZtg6jx9y38kWnyYCozIDpfu3XXvz61eOp6u4kznt8FGMl3Wql4w4PpMhwbFoQ7AUSbLfrgIt2p-K1UVmQ8lC2ATbvlJo25Fu0m0Rnalviw3b5RZrA4/s1600/intoleranta_masculina_la_debitul_verbal_feminin.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="215" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiADiEp0644FQt_PlgJPC0sSts1oZtg6jx9y38kWnyYCozIDpfu3XXvz61eOp6u4kznt8FGMl3Wql4w4PpMhwbFoQ7AUSbLfrgIt2p-K1UVmQ8lC2ATbvlJo25Fu0m0Rnalviw3b5RZrA4/s320/intoleranta_masculina_la_debitul_verbal_feminin.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Apăruse acum ceva vreme o carte după care toate femeile se înnebuneau și am senzația că încă e un best-seller fiindcă am mai auzit persoane întrebând despre ea : Bărbații sunt de pe Marte și femeile de pe Venus. Mi-am dorit-o la fel de tare ca multe alte femei, cu speranța că voi înțelege ceva din psihologia și gândirea bărbatului. Pentru că sare în ochi de la o poștă că suntem diferiți și că vedem lucrurile în mod diferit. Nu vorbesc de diferențe ireconciliabile în ceea ce privește religia, simpatii politice sau ideologice duse la extrem. E vorba de cum percepe fiecare dintre sexe anumite lucruri și situații din viață. Iată de pildă cum vine femeia de la serviciu, care indiferent cu câte persoane a comunicat la locul de muncă, ajunsă acasă e tot nevorbită. Și cui să îi spună ea, săraca ce a mai făcut Popeasca, cu ce pantofi a mai venit încălțată Ioneasca, ce a pățit ea în cursul zilei, decât amărâtului și surghiunitului de bărbat?! Numai că pe bărbat nu prea îl interesează toate treburile astea. Și, în cazul fericit, în care chiar te ascultă, nu că e topit după pantofii Ioneascăi, ci doar pentru că vrea să fie politicos și să nu te amorseze, în următoarele 4 minute de la aflarea informației şi-o va șterge în mod clar din minte. Nu pentru că sunt rău intenționați, ci doar pentru că așa sunt ei programați. Un alt lucru pe care nu e bine să îl faci, e să îi împărtășești informații cât timp se uită la televizor. În cazul ăsta nici măcar nu va simula că este atent, pur și simplu nu se poate concentra asupra a două lucruri. În momentul uitatului la televizor el poate să facă doar acțiunea cu pricina și nimic mai mult, spre deosebire de femei care pot să se uite la televizor, să vorbească la telefon, să își facă unghiile, să aibă o mâncare pe foc, să mai arunce și un ochi la lecțiile copilului și să scoată o mașină de rufe. Citeam o chestie simpatică pe care am și urmărit-o de altfel. O femeie poate să facă multiple lucruri în timp ce se spală pe dinți. Pe când un bărbat va executa doar actul spălării dinților, cu picioarele depărtate la o distanță mică și ușor flexate. Sub nici o formă nu se va duce în altă parte să facă și altceva. Evident că am urmărit și chiar aşa e. Spuneam că femeia când vine de la serviciu e dornică de comunicare. Bărbatul când vine din câmpul muncii nu are chef decât să fie lăsat în pace, atât. Omul vrea să se pună la masă, să se uite puțin la televizor sau ce ocupații o avea el și abia după o perioadă e capabil să interacționeze cu consoarta. Numai că nici o femeie nu poate să aștepte să își termine el momentul de relaxare. De cum intră pe ușă începem a înșira ce a făcut ăla mic, ce roșii bune am găsit, că am făcut curat și fel de fel de nimicuri care ne definesc pe noi, femeile. Să nu înțelegeți că e un lucru rău în modul de a acționa al bărbatului sau al femeii. Nu, fiecare face lucrurile așa cum e el construit. Aud de foarte foarte dar foarte multe ori că femeile sunt cicălitoare. Doaaamneee, de câte ori am auzit eu treaba asta...... Dar nu pot înceta să mai fiu, pur și simplu construcția mea de femeie nu mă lasă să nu mai fiu cicălitoare. E științific dovedit că femeile folosesc până la 21.000 de cuvinte pe zi, incluzând și limbajul non-verbal, spre deosebire de bărbat care folosește numai 7.000 de cuvinte de zi. Dincolo de acestă limită el nu mai poate procesa. Și nu că nu ar mai vrea săracul, ci pentru că nu poate. Partea din creier a femeii responsabilă cu vorbirea e cu 30% mai dezvoltată decât aceea a bărbatului. De aceea fetițele vorbesc și mai repede decât băieții și asimilează mult mai repede limbi străine. În teorie totul sună minunat odată ce afli lucrurile astea, îți spui liniștită că nu ai un bărbat defect care nu vrea să te asculte, te bucuri că nu ai nici tu vreo hibă, ci doar că o parte a cerebelului e mai dezvoltată și lumea ar fi mai frumoasă și mai lipsită de conflicte. Numai că aici se termină înțelegerea feminină fiindcă noi continuăm să trăncănim. Singura problemă a bărbatului referitoare la noi,femeile pleacă de la faptul că vorbim mult, mult prea mult. Ei doresc să le spunem strict ceea ce dorim, la obiect și nimic mai mult. Nu ar trebui să ne simțim jignite sau abandonate, ci doar cred că ar trebui să schimbăm partenerul de dialog. Pentru că în dialogul bărbat-femeie, bărbatul nu caută decât să identifice probleme și să ne ajute. El e incapabil să înțeleagă faptul că noi vorbim doar de dragul de a vorbi, de a împărtăși lucruri. Cred că în momentul în care femeile vor înțelege uneori că e bine să mai și tacă, relațiile dintre sexe se vor îmbunătăți considerabil. Recunosc că mie nu prea îmi iese, seara vin acasă extrem de entuziastă și așa aș vorbi......</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

acasa, barbati, carte, cuvinte, femei, limbi straine, promovate, realitatea zilei, sexe, televizor, usa, vorbirea

Intoleranța masculină la debitul verbal feminin

    Apăruse acum ceva vreme o carte după care toate femeile se înnebuneau și am senzația că încă e un best-seller fiindcă am mai auzit pe...

Conflictul dintre generații

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiD1IxF_ZisonysYOviQwrrYvfLsr5NfEI-5ImkDNY_fi2yEIswdBwYRaChKpJmPThOKnuQUg-SvH70c4ZsdWdjVfCwuiXWEQkbocfyJLQjUAEhPLITRdePiXfmnJJ9_SXFGwnBJvhJU1c/s1600/conflict_generatii.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="175" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiD1IxF_ZisonysYOviQwrrYvfLsr5NfEI-5ImkDNY_fi2yEIswdBwYRaChKpJmPThOKnuQUg-SvH70c4ZsdWdjVfCwuiXWEQkbocfyJLQjUAEhPLITRdePiXfmnJJ9_SXFGwnBJvhJU1c/s320/conflict_generatii.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     Probabil că este cel mai vechi conflict, vechi de când lumea, și cel mai dificil de gestionat fiind implicată latura sentimentală. De când mă știu mă aflu într-un conflict cu cei vârstnici, cel mai adesea apropiați mie. Când eram copil eram relativ neascultătoare, nu pot spune că am fost genul de copil pe care unde îl pui acolo stă. Adolescentă fiind am avut perioada mea de rebeliune în care mă războiam cel mai adesea cu părinții mei. Acum sunt adult și văd că nici gând ca răfuiala asta continuă să dea vreun semn că s-ar opri. Mă aflu în situația în care încă pare că îmi e frică de mama și am senzația că la aproape 40 ani sunt privită ca fiind un copil iresponsabil. În ciuda faptului că am propria familie, în relațiile cu părinții mei resimt uneori o jenă și am tendința de a ascunde anumite lucruri numai pentru a nu mai genera un alt conflict care va duce la un alt conflict și așa mai departe. Și tot vorbind eu cu unul, cu altul, am avut surpriza să constat că nu sunt singura în această situație. Odată ajunse mame avem tendința de a ne schimba atât de tare? Vreau să cred că maternitatea nu aduce cu ea și calitatea de a deveni cicălitoare și răutăcioasă. Sau odată cu vârsta se petrec anumite schimbări în comportamentul nostru, schimbări de care nu suntem pe deplin conștienți? Aud din ce în ce mai des de adulți, fie femei fie bărbați care nu mai vorbesc cu familiile lor de ani buni și încerc să îmi dau seama ce se poate întâmpla atât de grav încât să nu mai vorbești cu părintii? Sunt părinte la rândul meu și nu aș vrea ca comportamentul meu viitor să îmi determine copilul să nu mai dorească să mă mai vadă. Cine greșește de fapt în relația copil-părinte? Copilul care, adult fiind, nu se mai supune autorității părintești sau părintele care are tendința de a-și vedea odrasla tot un prunc și nu acceptă faptul că fiul /fiica e un om, un om mare și care trebuie să își asume responsabilitatea propriilor fapte? De ce se supără părinții noștri pe noi chiar la această vârstă? Pentru că și-au pierdut controlul asupra noastră sau pentru că stă în firea de părinte tendința de a controla lucrurile și de a ști mai bine orice lucru? Mă uit chiar și la mine și observ că, de cele mai multe ori, încerc să îi impun copilului anumite lucruri și îi spun răspicat că e mai bine să facă ca mine pentru că eu știu mai bine. Fac lucrul acesta pentru a-l proteja și dacă presupun că va învăța din greșelile mele îi va fi mai bine? Sau în chimia noastră de părinte se activează ceva care ne face să credem că suntem atotștiutori?! Evident că nu generalizez, cunosc și cazuri de relații părinte-copil extrem de armonioase dar observ cu tristețe că sunt din ce în ce mai rare. Îmi doresc foarte tare, uitându-mă la mamele cunoscuților mei, ca la vârsta lor să nu ajung așa. Îmi doresc să pot fi prietena copilului meu, în măsura în care se poate. Și mi-aș dori să fiu atât de deschisă și senină,să nu îl determin pe flăcăul meu să îmi ascundă lucruri și să fie închis în relația cu mine . Probabil veți spune că părinții știu mai bine. Nu contest veridicitatea afirmației dar părintii sunt și ei oameni și pot greși, a greși doar e omenește. Aşa cum și noi, copii fiind, putem greși. Probabil rezolvarea acestui conflict stă în puterea de a lăsa fiecare de la el și a accepta și personalitatea celuilalt și a-i accepta și celuilalt punctul de vedere. Dacă fiecare dintre noi am avea un nivel de toleranță ceva mai mare nu s-ar mai ajunge la certuri și discuții ireconciliabile și conflictele nu ar mai escalada așa, ajungându-se la tristele situații în care uităm că avem părinti sau copii. Și de oricare parte ai fi cred că toleranța este cuvântul cheie și iubirea necondiționată. Indiferent ce ar face celălalt, dacă ești părinte acceptă alegerile copilului tău, în măsura în care alegerile sale nu îi dăunează integrității fizice și morale și dacă poți să îl sprijini, fă-o fără reproșuri și condiționări, iar dacă ești copilul, indiferent de vârstă, acceptă micile schimbări de comportament ale părintelui, schimbări ce survin odată cu vârsta și de care cred că nu e nimeni scutit.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

comportament, generatii, integritate fizica si morala, parintii stiu, prietena copilului, promovate, toleranta, utile, varsta

Conflictul dintre generații

    Probabil că este cel mai vechi conflict, vechi de când lumea, și cel mai dificil de gestionat fiind implicată la...