Traume din trecut

    Am dat zilele trecute peste un articol care mi-a captat atenția imediat. Potrivit celor scrise acolo nu am putea evolua, asta presupunând că am avea ceva probleme de natură psihologică, decât dacă depășim o anumită perioadă. Chestia e că unii dintre noi am fi rămas cumva blocați la o vârstă a copilăriei în care ne-am simțit cel mai puțin iubiți. Pentru că, din păcate, există anumite persoane care, indiferent de câte persoane iubitoare s-ar înconjura, tot nu sunt capabile să se simtă iubite și apreciate și dau în permanență senzația că ar cerși iubire. Numai că până nu își rezolvă conflictul interior acești oameni nu pot merge mai departe. Ideea ar fi să lucrezi cu tine însuți până vei ajunge să te iubești tu în primul rând și să nu mai fii dependent de atenția altora.

    Se propune și un exercițiu în sensul acesta pe care recunosc că l-am încercat eu însămi. Nu am încă rezultate, lucrez la asta, e chestie aflată recent. Din păcate am și eu anumite probleme nerezolvate cu sinele meu și trebuie să muncesc binișor să îmi rezolv anumite chestiuni de ordin psihologic. Așadar exercițiul presupune, în primul rând, să încerci să vizualizezi copilul dinlăuntrul tău. Am înțeles că ar fi de ajutor dacă ai avea o fotografie cu tine, copil fiind. Pur și simplu închizi ochii și îți imaginezi că ai avea un copil mic în interiorul tău. Ideea de baza este să ajungi să iubești acel copil din tine, propria ta persoană de fapt, să ajungi până la punctul în care subconștientul a considerat că nu mai are parte de iubire. Probabil unii oameni, la un moment dat în copilăria lor, s-au simțit respinși sau nu au avut parte de iubirea pe care considerau că o merită . Fie că au avut parte de părinți prea drastici sau chiar absenți, pentru aceștia sentimentul de iubire a suferit o ruptură și tot ceea ce ar avea adultul de azi de făcut ar fi să iubească el însuși copilul care a fost, să își ofere iubirea de care nu a avut parte sau pe care nu a considerat-o suficientă. Experimentul constă în a discuta cu copilul din tine, de a construi o relație de apropiere, de acceptare și în cele din urmă de dragoste. Asta cu iubirea de sine nu e o găselniță noua, practic e imposibil să insufli aceste sentimente dacă tu nu te apreciezi ca persoană și nu vezi nimic bun în tine. Ceea ce e nou, cel puțin pentru mine, a fost această abordare, de a te iubi și a te vizualiza ca și copil. M-a interesat acest subiect din mai multe puncte de vedere. În primul rând eu realizez că am oarece probleme din trecut și se pare că nu îmi e foarte ușor să mă vindec și în al doilea rând pentru că sunt mamă și nu îmi doresc să transmit aceste probleme și copilului meu. Nu îmi doresc ca ajuns la maturitate copilul meu să aibă probleme legate de încrederea în sine, de acceptare a propriei persoane sau de capacitatea sau incapacitatea sa de a face anumite lucruri. Cred cu tărie că bazele unei adolescențe și maturități sănătoase își au originea în primii ani ai copilăriei. Și lucrând cu mine însămi mă ajut atât pe mine când și pe copilul meu, îmi ajut copilul să ajungă un adult sănătos din punct de vedere psihic, fără probleme de natură psihologică și de comportament.

    Fac parte dintr-o generație crescută fie de bunici fie la creșă, generația cu cheia de gât . Într-un fel a fost bine, generația asta cu cheia de gât a învățat repede să se descurce și să fie independentă. Numai că toate au un preț : independența aceasta a furat din timpul petrecut cu părinții care e, de asemenea, vital. Părinții nu aveau ce face, comunismul nu te lăsa să nu produci pentru bunăstarea țării . Pe comunism îl durea în cot dacă copilul va crește echilibrat sau nu, mamele nu puteau sta acasă cu copiii, mamele trebuiau să ducă țara pe noi culmi de civilizație și progres. Cred că toți cei născuți în anii aceia au avut sau chiar au anumite probleme psihologice legate de modul educațional al acelor timpuri. Dar, slavă lui Dumnezeu, evoluăm și avem acces la informații, în așa fel încât să nu producem copiilor noștri aceleași traume la care am fost noi supuși, în mod cu totul involuntar. Părinții generației mele nu puneau accent pe dezvoltarea psihologică armonioasă a copilului, esențial era ce să pui pe masă. Îmi pare rău să o spun însă noi, copii fiind, eram mult mai mult interesați de prezența părintelui. Cred însă că cei care au rămas cu anumite sechele produse în copilărie pot încerca acest tip de terapie, să se iubească măcar acum la maturitate fiindcă e greu al naibii să trăiești fără iubire de sine. Iubindu-ne pe noi înșine putem să dăruim iubire și astfel am face o lume mai frumoasă.