De ce nu dăm o faţă clădirilor istorice din Bucureşti?

    Din păcate sunt o persoană care suferă îngrozitor şi îşi face mii de gânduri din fel de fel de motive. Unele mă macină mai intens, unele mai puţin, unele îmi creează un discomfort de moment şi uit mai apoi, unele lucruri îmi provoacă o permanentă stare de iritare. O stare de genul acesta îmi e dată de starea jalnică, sub orice critică a Bucureştiului. Că s-a construit haotic nu cred că mai e cazul să o spun, o ştie şi o vede toată lumea. Ce mă supără însă extrem de tare este faptul că sunt lăsate într-o paragină totală case vechi de o frumuseţe extraordinară, case, edificii, ce ar putea intra în patrimoniu. Treceam zilele trecute prin centrul vechi şi m-a izbit şirul de blocuri de vis-à-vis de Muzeul de istorie. M-a izbit degradarea la care au ajuns. Să nu mai vorbesc şi de casele din zona celebrelor cafenele, căci afară-i vopsit gardul si înăuntru-i leopardul. Centrul ăla vechi pare mai făţos acum doar pentru că sunt înşirate toate acele cafenele, ceainarii, boutiq-uri însă dacă ridici privirea un etaj mai sus eşti izbit de aceeaşi degradare şi de toată coşcoveala aceea specifică locuinţelor neîntreţinute. În lumea întreagă se fac eforuri considerabile pentru a păstra aceste clădiri în cea mai bună formă şi nu numai de a le păstra aşa, pur şi simplu, ci de a le conserva conform stării şi destinaţiei lor iniţiale.

    După cel de-a doilea război mondial, Europa, zguduită atât la propriu cât şi la figurat de avioanele inamice, fie ele germane sau din coaliţie, autorităţile oraşelor respective au făcut absolut tot ce le-a stat în putinţă pentru a reclădi oraşele exact cum au fost. Toată Europa a investit enorm în reconstrucţie, s-au scos din arhive documente privind clădirile şi arhitectura de dinainte de razboi şi de bombardamente. Oraşe ca Varşovia, distrus din temelii în proporţie de mai bine de 80 % , a fost reconstruită de Armata Roşie după vechile planuri, astăzi centrul fiind desemnat patrimoniu mondial. Munchen era practic o ruină, se abătuseră asupra lui atât de multe raiduri încât era la pământ, o masă informă de clădiri dărâmate. Au venit germanii, mână de fier, şi l-au reclădit din ruine. După 1947 s-au pus la dispoziţie fonduri masive, până şi americanii au ajutat la reconstrucția orașelor din Europa, ei fiind părinţii Planului Marshall, programul de reconstrucție destinat orașelor afectate de război şi de bombardamente. Evident că şi americanii au avut de câştigat de pe urma acestui acord, având parte de nişte contracte economice extrem de avantajoase. Dar s-a făcut ceva. Şi s-a reconstruit frumos, s-a păstrat acelaşi stil architectural de dinaintea războiului. Dar noi românii suntem mai cu moţ. Nouă nu ni le-a distrus nimeni, le lăsăm noi în părăsire să cadă singure. Am trecut în altă zi pe lângă pasajul de pe Calea Victoriei, Villacrosse, şi m-a izbit un miros de urină atât de puternic încât am crezut că o să vomit. Aşa au crezut şi nişte japonezi din spatele meu înarmaţi cu celebrele aparate de fotografiat. În acel moment am simţit ruşinea de a nu ne păstra valorile. Evident că la fel le-o fi trecut şi japonezilor prin cap, oameni cu o strânsă legătură cu trecutul. Veniseră oamenii să imortalizeze ceva din Bucureşti, să aibă o amintire plăcută şi au rămas din pasajul Villacrosse doar cu mirosul de pişat. Asta da amintire. Una peste alta nu prea e de glumă, Bucureştiul, micul Paris de odinioară, pe drept numit aşa, e doar o glumă a gloriei de altă dată şi mă refer aici strict din punct de vedere arhitectural.

    Am înţeles că nu poţi să faci tot oraşul în acealaşi stil, cum au făcut, de exemplu, londonezii. Dar măcar în centrul istoric, care abundă de nişte edificii de îţi taie răsuflarea, fă ceva. Obţine, alocă fonduri, caută voluntari şi reclădeşte măcar o sutime din ceea ce era oraşul acesta. Îmi place să mă plimb pe strazi în căutarea căsuţelor vechi cu iedera întinsă peste tot. Şi peste tot dau peste imobile care stau să se prăbuşească, probabil proprietatea unor oameni care nu au banii necesari să investească şi au rămas în paragină. Însa cred că un stat cu scaun la cap ar fi trebuit să aibă niscaiva bănuţi deoparte pentru ceva despăgubiri. Să ia statul în proprietate toate acele clădiri şi să dea o faţă Bucureştiului. Dar, cu siguranţă, ăsta e chiar ultimul lucru la care se gândesc guvernanţii noştri. Aşadar, mergem înainte chiar aşa, cu Bucureştiul căzând pe noi.