Vacanța cu copilul

    Vacanța cu copilul mic, până în 4-5 ani, este orice altceva decât vacanță. Până nu a împlinit copilul meu 2 ani eu nici nu am îndrăznit să plec cu el undeva mai mult de o zi. Prima vacanță adevărată, dacă se poate spune așa, am petrecut-o la mare, în Bulgaria. Am mers la jumătatea lunii iunie, nefiind atât de cald, am ales o variantă cu ultra all inclusive, deși copilul era destul de mâncăcios la vremea aceea, am zis să am de unde alege. Serviciile au fost absolut ireproșabile, hotelul avea o sumedenie de lucruri pe care le-ai fi putut face, piscine de exterior, piscina de interior, loc de joacă pentru copiii, marea la doi păși, bulgarii, băieți deștepți, aveau pe plajă până și pufuleți pentru mâncăcioșii de copii de români. Doar că am simțit că am fost în vacanţă doar prin prisma faptului că nu am gătit. În rest, tot ce am avut de făcut a fost să alerg după copil. Pe lângă faptul că pregătirea pentru vacanţă ia foarte mult, numai din cauza bagajelor pe care trebuie să le pregătești, liste pe care trebuie să le faci, multitudinea de hăinuţe, pantaloni, pampers, oliţă etc, în vacanţă, în permanenţă, trebuie să cari lucururi după tine: tricouri de schimb, pantaloni, şerveţele umede şi uscate, fel de fel de jucării, articole pentru plajă, prosoape, loţiuni.

    Şi nici nu ar fi nimic dacă nu ar trebui, cum spuneam, să alergi după copil într-una. Probabil e şi copilul meu mai energic şi nu are stare, nu ştiu cum gestionează alţi părinţi vacanţe cu copii atât de mici. Probabil a fost un dezavantaj şi faptul că eu mi-am crescut copilul în wrap şi sling, neştiind ce e acela cărucior, si, nefiind obişnuit cu statul în cărucior, nu am considerat că e necesar să mai luăm unul şi după noi. Singura, dar absolut singura oră de relaxare pe care am avut-o în acel concediu, a fost ora prânzului, când puiul mergea la culcare cu tatăl, tată forţat de altfel să doarmă cu copilul, pentru ca eu să mă duc măcar pentru leşinata aceea de oră la piscină şi la saună. În rest concediul a fost cam aşa: nu pune mâna pe aia, nu te arunca de pe scări, nu mânca nisip, nu, nu, nu. Marele noroc a fost că la Nisipurile de aur, unde am fost, nu ai ce vizita, în mod clar nu te duci decât pentru plajă şi mare. Te mai vânturi puţin de colo până colo, să îţi faci mişcarea de seară, dar obiective turistice nu ai. Şi pentru că am avut o experienţă atât de reuşită anul trecut m-am gândit să o repet şi anul asta. Numai că, copilul având de data aceasta 3 ani, diferenţa a fost semnificativă. Nu pot spune că nu am stat deloc cu gura pe el, probabil am să o fac toată viaţa mea, însă a fost un copil extraordinar şi cu care ne-am înţeles minunat.

    Am stat şi la plajă, cât să se joace şi cu nisip, a mers şi la piscină, s-a putut sta şi la masă la restaurant fără să scoale tot stabilimentul, am văzut şi una alta, a mers prichidelul cu noi chiar şi în plimbări, la finalul zilei căzând lat. Se pare că de la an la an devine mai uşor să mergi cu copiii undeva, cu condiţia ca toţi membrii familiei să se bucure de vacanţă. Pentru că nu ar trebui să fie numai vacanţa părinţilor şi copiii doar târâţi după adulţi. Fiecare ar trebui să se bucure în aceeaşi măsură de zilele acelea împreună. Pentru un copil de 3 ani nu va face nici cât o ceapă degerată dacă va vedea Acropole, în schimb va fi extrem de fericit dacă va putea să arunce pietricele în apă. Şi nu îl va interesa nici să vadă Marele bazar de la Istanbul, decât poate ca colorit. Copilul va fi mai încântat de o plimbare cu barca pe Bosfor, căutând cu privirea pescaruşi. Vacanţa cu copii este posibilă, cu condiţia să fie un sac de răbdare şi înţelegere, e nevoie ca adultul să deschidă ochii şi la nevoile copilului care, cu siguranţă, nu coincid cu ale părintelui. Aşadar, cu bunăvoinţă, răbdare şi nervi de oţel vacanţele pot fi minunate alături de prichindei şi copilul, chiar dacă nu îsi va aminti detalii ani mai târziu, totuşi, undeva în stră fundul minţii va rămâne amintirea unor zile petrecute cu părinţii.