De ce cerem atât de mult de la copiii noștri

    M-am trezit zilele trecute în situația de a mă supăra pe copilul meu de 3 ani din cauza unui prăpădit de puzzle. Atât i-am explicat care e colțul, cum ar trebui gândit un puzzle, știu, e posibil să fiu penibilă, încât la refuzul lui de a face ca mine și de a se concentra asupra puzzle-ului cu dalmațieni, m-a făcut să mă necăjesc și să abandonez activitatea desfășurată cu el, cu gândul că nu e în stare, că nu pricepe. Mi-am dat seama ulterior că sunt o tâmpită și cer prea mult de la un copil de 3 ani. Peste numai câteva zile o bună prietenă îmi pune aceeași întrebare. Copilul tău are răbdare, înțelege lucruri? Mă întreba asta fiindcă copilul ei nu se putea concentra asupra unui joc destinat copiilor de peste 5 ani, în condițiile în care fiica ei are 3 ani și jumătate și este un copil minunat și mai mult decât deștept, chiar peste medie. Și în momentul acela am realizat că cerem mult prea mult de la copiii noștri, cred că avem tendința de a îi privi ca și cum ar fi mai mari și ca și cum ar putea avea înțelegerea pe care noi am dobândit-o în 20, 30, 40 ani. Cel puțin până la 3-4 ani, vârsta la care ar trebui să intre în colectivitate după părerea mea, copilul ar trebui lăsat să se joace, să exploreze, să simtă, să miroasă și să vadă, nu forțat să facă un joc de logică, poate împotriva voinței sale.

    Probabil va sta să se joace însă numai pentru a avea parte de compania părintelui. Cred că fiecare părinte dorește să găsească în copilul său ceva excepțional, să găsească genialitatea care ar putea scoate copilul dintr-un anonimat al miliardelor de copii din lumea întreagă. Din păcate nu ne este suficient că avem un copil bun, sănătos și fericit, încă de la vârste fragede dorim performanță. Probabil este vina societății în care trăim, în care izbândesc numai cei mai buni. Nu poți să ai casă și mașina visată decât dacă ești foarte bun și foarte deștept sau talentat și asta trebuie să se vadă de când e copilul mic. Cu siguranță ne dorim ceea ce este mai bun pentru copiii noștri însă nu avem răbdarea necesară pentru a aștepta să se înalțe puțintel și a vedea aptitudinile copilului. Aşa că îl ducem la cursuri de șah, înot, muzică, balet, pian etc doar doar se va descoperi scânteia aceea de genialitate. Numai că există toate șansele ca copilul să nu aibă nici un talent, să fie doar un copil normal, fără ca asta să constituie un dezavantaj. Nu e absolut nimic nefiresc să avem copii normali, ba dimpotrivă, mi se pare extrem de sănătos. E adevărat că poate în cazul copiilor mai mari ar fi bine să ne gândim să îi implicăm în niște activități sportive, pentru a învăța ceea ce e aceea disciplină, fair-play, punctualitate şi ordine. Citeam la un moment dat o întrebare pusă de o mamă într-un grup de pe Facebook legată de vârsta la care ar trebui dus copilul să învețe mai multe limbi străine fiindcă copilul dânsei în vârstă de numai 1 an si jumătate nu are ca disciplină la creșă decât limba engleză.

    Eh, şi în momentul acela, pentru o secundă m-am panicat şi am zis că e ceva în neregulă cu al meu care nu ştie nici măcar o silabă în limba lui Shakespeare. Noroc că sunt destul de cerebrală şi m­-am adunat repede şi am văzut tot hazul şi deopotrivă amarul din situaţia cu pricina. Evident că nu sunt atât de obtuză în ceea ce privește studiul unei limbi străine sau chiar mai multe, dar, să mă ierte Dumnezeu, șansele ca la un an şi jumătate să spui doar caca şi mama sunt extrem de mari. De ce şi-ar dori cineva să îşi înveţe copilul de un an să spună caca şi în chineză în loc de a-l învăţa lucruri şi deprinderi practice, să îşi câştige prichindelul autonomia, să ştie să mănânce sau să bea apă. Sub nici o formă nu sunt împotriva studiului, dimpotrivă, ştiinţa în viaţa unui om ar trebui să ocupe un loc important însă să ai asemenea pretenţii de la un suflet de un an numai pentru orgoliul tău de părinte.......Copilul trebuie lăsat să îşi trăiască copilăria, sunt ani care trec atât de repede şi după care vor suspina şi ei şi cu atât mai mult noi, ca părinţi. Copilul trebuie ajutat, îndrumat, e adevărat, dar lăsat să îşi urmeze singur calea. Noi, ca părinţi ar trebui doar să le fim sprijin, indiferent că va dori să urmeze meseria de chirurg sau mecanic. Prefer ca copilul meu să fie un mecanic talentat şi pasionat decât un medic obosit şi scârbit de sistem şi de viaţă.