De ce cerem atât de mult de la copiii noștri

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdGFzfXkgq6FnJfx7nwVJoAonlIEeh65lSS0VL8U7tT04jTn0wQauyN5wooNFIgl791_8oQirL9oMA24_NLy1u_IRsHy4rvp4xekvvl_YTprNnx67vktaek0zAdc8AP3Egrh8LKgowrzY/s1600/De_ce_cerem_atat_de_mult_de_la_copiii_nostri.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="451" data-original-width="300" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdGFzfXkgq6FnJfx7nwVJoAonlIEeh65lSS0VL8U7tT04jTn0wQauyN5wooNFIgl791_8oQirL9oMA24_NLy1u_IRsHy4rvp4xekvvl_YTprNnx67vktaek0zAdc8AP3Egrh8LKgowrzY/s400/De_ce_cerem_atat_de_mult_de_la_copiii_nostri.jpg" width="265" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     M-am trezit zilele trecute în situația de a mă supăra pe copilul meu de 3 ani din cauza unui prăpădit de puzzle. Atât i-am explicat care e colțul, cum ar trebui gândit un puzzle, știu, e posibil să fiu penibilă, încât la refuzul lui de a face ca mine și de a se concentra asupra puzzle-ului cu dalmațieni, m-a făcut să mă necăjesc și să abandonez activitatea desfășurată cu el, cu gândul că nu e în stare, că nu pricepe. Mi-am dat seama ulterior că sunt o tâmpită și cer prea mult de la un copil de 3 ani. Peste numai câteva zile o bună prietenă îmi pune aceeași întrebare. Copilul tău are răbdare, înțelege lucruri? Mă întreba asta fiindcă copilul ei nu se putea concentra asupra unui joc destinat copiilor de peste 5 ani, în condițiile în care fiica ei are 3 ani și jumătate și este un copil minunat și mai mult decât deștept, chiar peste medie. Și în momentul acela am realizat că cerem mult prea mult de la copiii noștri, cred că avem tendința de a îi privi ca și cum ar fi mai mari și ca și cum ar putea avea înțelegerea pe care noi am dobândit-o în 20, 30, 40 ani. Cel puțin până la 3-4 ani, vârsta la care ar trebui să intre în colectivitate după părerea mea, copilul ar trebui lăsat să se joace, să exploreze, să simtă, să miroasă și să vadă, nu forțat să facă un joc de logică, poate împotriva voinței sale.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Probabil va sta să se joace însă numai pentru a avea parte de compania părintelui. Cred că fiecare părinte dorește să găsească în copilul său ceva excepțional, să găsească genialitatea care ar putea scoate copilul dintr-un anonimat al miliardelor de copii din lumea întreagă. Din păcate nu ne este suficient că avem un copil bun, sănătos și fericit, încă de la vârste fragede dorim performanță. Probabil este vina societății în care trăim, în care izbândesc numai cei mai buni. Nu poți să ai casă și mașina visată decât dacă ești foarte bun și foarte deștept sau talentat și asta trebuie să se vadă de când e copilul mic. Cu siguranță ne dorim ceea ce este mai bun pentru copiii noștri însă nu avem răbdarea necesară pentru a aștepta să se înalțe puțintel și a vedea aptitudinile copilului. Aşa că îl ducem la cursuri de șah, înot, muzică, balet, pian etc doar doar se va descoperi scânteia aceea de genialitate. Numai că există toate șansele ca copilul să nu aibă nici un talent, să fie doar un copil normal, fără ca asta să constituie un dezavantaj. Nu e absolut nimic nefiresc să avem copii normali, ba dimpotrivă, mi se pare extrem de sănătos. E adevărat că poate în cazul copiilor mai mari ar fi bine să ne gândim să îi implicăm în niște activități sportive, pentru a învăța ceea ce e aceea disciplină, fair-play, punctualitate şi ordine. Citeam la un moment dat o întrebare pusă de o mamă într-un grup de pe Facebook legată de vârsta la care ar trebui dus copilul să învețe mai multe limbi străine fiindcă copilul dânsei în vârstă de numai 1 an si jumătate nu are ca disciplină la creșă decât limba engleză.</div> <br /> <script async src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <ins class="adsbygoogle" style="display:block; text-align:center;" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-slot="7968365181"></ins> <script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Eh, şi în momentul acela, pentru o secundă m-am panicat şi am zis că e ceva în neregulă cu al meu care nu ştie nici măcar o silabă în limba lui Shakespeare. Noroc că sunt destul de cerebrală şi m­-am adunat repede şi am văzut tot hazul şi deopotrivă amarul din situaţia cu pricina. Evident că nu sunt atât de obtuză în ceea ce privește studiul unei limbi străine sau chiar mai multe, dar, să mă ierte Dumnezeu, șansele ca la un an şi jumătate să spui doar caca şi mama sunt extrem de mari. De ce şi-ar dori cineva să îşi înveţe copilul de un an să spună caca şi în chineză în loc de a-l învăţa lucruri şi deprinderi practice, să îşi câştige prichindelul autonomia, să ştie să mănânce sau să bea apă. Sub nici o formă nu sunt împotriva studiului, dimpotrivă, ştiinţa în viaţa unui om ar trebui să ocupe un loc important însă să ai asemenea pretenţii de la un suflet de un an numai pentru orgoliul tău de părinte.......Copilul trebuie lăsat să îşi trăiască copilăria, sunt ani care trec atât de repede şi după care vor suspina şi ei şi cu atât mai mult noi, ca părinţi. Copilul trebuie ajutat, îndrumat, e adevărat, dar lăsat să îşi urmeze singur calea. Noi, ca părinţi ar trebui doar să le fim sprijin, indiferent că va dori să urmeze meseria de chirurg sau mecanic. Prefer ca copilul meu să fie un mecanic talentat şi pasionat decât un medic obosit şi scârbit de sistem şi de viaţă.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

balet, chirurg, copil, copilarie, disciplina, Facebook, mecanic, medic, meserie, parinti, pian, puzzle, sah, Shakespeare, sistem de viata, utile

De ce cerem atât de mult de la copiii noștri

    M-am trezit zilele trecute în situația de a mă supăra pe copilul meu de 3 ani din cauza unui prăpădit de puzzle. Atât i-am explica...

Importanța testului Papanicolau

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiR1G9lqH-nePhk3lUdIxqaTS-I5nxeg2wZbvZ65-9hLpxv1solb7HLy8nluZVC4JJLpFyK8DUQBTYOnJrJ9gMypmYU-yhNSA3WS3hCbFhCPePcDp4zL409zHepTKSyfzKb6EV0Se0MDs8/s1600/Importanta_testului_papanicolau.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="196" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiR1G9lqH-nePhk3lUdIxqaTS-I5nxeg2wZbvZ65-9hLpxv1solb7HLy8nluZVC4JJLpFyK8DUQBTYOnJrJ9gMypmYU-yhNSA3WS3hCbFhCPePcDp4zL409zHepTKSyfzKb6EV0Se0MDs8/s320/Importanta_testului_papanicolau.jpg" width="320" /></a></div> <div style="text-align: justify;">     În urmă cu mulți ani, spre rușinea mea, nu făcusem absolut nici un Papanicolau. Şi într-o bună zi m-a lovit gândul bun şi am zis că e cazul să îmi fac un control, pur şi simplu de rutină, gândindu-mă că sunt tânără, că nu voi avea nici o problemă, de fapt habar nu aveam ce presupunea să faci un test Babeş-Papanicolau, mama mea îl făcuse, era liniștită, îi ieșiseră toate analizele bune şi frumoase. Şi în inconștiența mea am zis că dacă mama e bine, atunci şi eu sunt bine, că doar toate se cam moștenesc. Așadar m-am programat, nu mi s-a spus că e posibil să fi avut ceva. Fiind perioada vacanțelor am așteptat rezultatul cam trei săptămâni, la fel de relaxată precum stătusem atâta timp fără să fac această analiză. După trei săptămâni m-am dus să îmi iau rezultatul şi m-a pocnit realitatea, crunta realitate: HSIL. Adică mai pe scurt, pe o scară a cancerului de col de la 1 la 5 eram undeva pe la 4, 5 fiind cancer. Şi încă nu știam tot ce trebuie știut. Medicul, noroc că am dat peste un medic fantastic care a fost extrem de franc cu mine şi m-a şi tras de urechi fiindcă nu am fost în stare să îmi fac un Papanicolau până atunci, m-a programat pentru o următoare vizită, în care era necesară o colposcopie, mai exact investigația imagistică a colului uterin. Ajunsă acasă după rezultat, m-am pus pe “răsfoit” google şi efectiv m-am speriat. Vreo săptămână nu am fost capabilă de nimic, eram îngrozită de faptul că e posibil să evolueze în cancer, să mor, să fie nevoie să mi se scoată toate organele feminine. Bineînțeles că după colposcopie s-a adeverit existența rănilor pe col şi medicul de care vă spuneam că a fost minunat mi-a recomandat la fel de franc operația, operație de îndepărtare a țesutului bolnav, biopsie şi verificarea gravității. După vreo lună de zile am fost programată pentru operaţie, se efectuează în sistemul sanitar de stat, pe baza unei trimiteri. Ce m-a îngrijorat destul de tare a fost faptul că, deși este o operație destul de simplă, cu o durată de aproximativ 20 minute, era nevoie de o anestezie generală. Nu numai că nu trecusem niciodată prin aşa ceva dar mai auzisem şi niște istorii înfricoșătoare legate de anesteziile astea generale. Am trecut prin analizele premergătoare operației, am trecut şi prin anestezia aceea generală ( nu mi s-a întâmplat nimic, îți pierzi toate simțurile până numeri la 5, habar nu ai pe ce lume trăiești). Am stat spitalizată o noapte, am fost externată după controlul de a doua zi. Mi s-a îndepărtat din col o bucată cam de mărimea unei monezi de 50 bani, ceea ce mi s-a părut mult. O lună de zile am stat într-o teroare cumplită așteptând rezultatul biopsiei, rezultat ce nu mai venea. Dispăruse relaxarea din momentul în care făcusem primul Papanicolau. Cred că o dată la trei zile sunam la laborator pentru a întreba dacă este gata sau nu rezultatul. În ziua în care mi s-a comunicat că e gata, în drum spre spital cred că am spus o rugăciune de un miliard de ori. Îmi tremurau genunchii când mi-au pus rezultatul în mână. Mulțumesc lui Dumnezeu şi în ziua de azi că nu a fost cancer, a fost o displazie moderată, porțiunea afectata a fost îndepărtată la operaţie. A urmat Papanicolau la 3 luni, la 6 luni, 1 an. De atunci obligatoriu în fiecare an. Aproximativ 20 ani trebuie să urmăresc starea sănătății colului meu. După 2 ani de la operația pe col am rămas însărcinată. Dumnezeu a fost bun cu mine şi de data aceasta, am fost fericita purtătoare a unei sarcini fără probleme, în condițiile în care colul era scurtat binișor şi asta ar fi putut pune serioase probleme. Pot spune că am avut noroc, mi s-a dat o șansă să aduc pe lume un copil minunat. Însă nu toată lumea are norocul ăsta. De cancer de col se moare. Şi în România se moare destul de des din cauza asta pentru că femeile nu au această educație a controlului medical. În România ne ducem la doctor doar când ne doare ceva. Ori cancerul de col nu doare, dă anumite semnale doar în faza terminală. Monitorizarea face să putem lua totul din pripă şi să putem face ceva, să ne salvăm viața până la urmă. Sfătuiesc toate femeile să îşi facă această analiză simplă, banală, decontată de stat, nici nu trebuie plătită. Am această rugăminte în numele copiilor, familiilor dumneavoastră. Nu costă nimic, decât 10-15 minute, minute pe care le pierdem oricum făcând o groază de lucruri inutile.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

analiza simpla, analize, babes-papanicolau, cancer, col, faza terminala, medic, utile

Importanța testului Papanicolau

    În urmă cu mulți ani, spre rușinea mea, nu făcusem absolut nici un Papanicolau. Şi într-o bună zi m-a lovit gândul bun şi am zis că e...