Ziua de apoi şi oala de sarmale

    Sunt tare necăjită căci în ultima vreme nu prea îmi merg unele lucruri chiar cum ar trebui și mă refer aici la viața domestică. Și, din păcate, ca mine sunt milioane de femei, milioane de femei care sunt obligate de societate să suporte mojiciile unor parteneri, parteneri ce dau impresia că sunt nemulțumiți orice le-ai face. Există un soi de bărbat care are impresia că ceea ce face el e cel mai bine, de la curățenie, mâncare până la creșterea copilului căci, odată cu egalitatea sexelor bărbații au ajuns să se creadă, ca să zic așa, mai egali decât femeile în ceea ce privește educația pruncilor. Trebuie să recunosc, cu rușine, e adevărat, că, din punct de vedere culinar, nu sunt cea mai pricepută. Gătesc, e adevărat, însă nu sunt la un nivel de chef de restaurant cu 4 stele Michelin. Îmi fac datoriile casnice așa cum pot, acestea presupunând spălat de rufe, călcat, crescut copil, cumpărături și așa mai departe. Este foarte greu să duci o casă în spate și toate femeile știu asta și e cu atât mai greu cu cât partenerul pare să îți aducă numai reproșuri.

    Păi și ce faci atunci? Păi....fie accepți faptul că nu ești gospodina desăvârșită care stă de dimineața până seara în bucătărie, buchisind rețete complicate, fie îți faci mea-culpa, te duci la cursuri de gătit și încerci să te perfecționezi până vei ajunge o artistă a împachetatului de sarmale. Numai că eu fac parte din prima categorie de femei care a acceptat, într-un târziu, că mai sunt și alte lucruri de făcut în viața asta decât să prepari ciorbă, felul unu, felul doi, aperitiv, gustare și desert, numai pentru a fi în asentimentul unui anumit soi de bărbat. Așa că am stat și m-am gândit eu binișor că în ziua în care va fi să închid ochii și să îmi fac bilanțul, sper, a lungii mele vieți, să nu îmi fac socoteala în funcție de câte oale de ciorbă cu afumătură am pregătit sau în funcție de câte sarmale în foaie de viță am învelit. În momentul în care închid ochii aș vrea să mi se perinde prin fața ochilor momente cât mai frumoase ale vieții mele, aș vrea să văd cu ochii minții răsăritul care mi-a furat inima în urmă cu 30 ani după o beție la Vama Veche. Aș vrea să îmi aduc aminte cum mi-am învățat copilul să meargă pe bicicletă și s-a lăsat încrezător în mâinile mele. Aș vrea să îmi aduc aminte de Notre Dame și de străzile Parisului. Aș vrea să îmi aduc aminte cum m-am udat până la piele când m-a prins ploaia în parc. Aș vrea să îmi aduc aminte că am văzut Dineu cu proști la Național, aș vrea să îmi aduc aminte că l-am ascultat pe Leonard Cohen sau că am cules toporași într-o pădure de lângă Brașov. Aș vrea ca atunci când îmi fac bilanțul să mi-l fac în funcție de câte cărți am citit și am cărat de pe la târguri de carte, decât câte verze murate am dus în traistă de la Auchan. Aș vrea să îmi fac bilanțul în funcție de plăcerea cu care am purtat o pereche de pantofi după care am tânjit enorm decât după numărul de castraveți tăiați pentru salata de beouf.

    Evident că toate acestea nu se exclud, poți fi la fel de bine o gospodină, tot așa cum te poți bucura de nenumăratele minuni ale lumii. Dar dacă tot ceea ce contează este ce gătești săptămâna aceasta sau dacă tot ceea ce contează e dunga perfect trasată cu fierul de călcat, atunci ești un om pierdut. Cu siguranță trebuie să și gătești, să speli și să calci dar dacă vei ajunge să faci numai asta doar pentru a-ți mulțumi partenerul atunci ești o femeie moartă. Mergi la teatru, la film, cumpără-ți o trotinetă, ieși cu copilul, învață să mergi cu role doar pentru a mai fi copil o dată și lasă deoparte frământatul de cozonaci, că viața asta e și așa prea scurtă și prea tristă pentru a frământa ore întregi la cazanul cu aluat. La sfârșit toate acestea vor conta mai mult decât oala de lut de la cuptor.