Cum să nu fii fericit tot timpul

    Observ în ultima vreme un fenomen tare straniu. Mai toată lumea își dorește, nici mai mult nici mai puțin decât fericirea permanentă. Mă lovesc zilnic de cărți, broșuri și pliante ce te învață cum să fii fericit, calm și iubitor. Facebook, Twitter, Instagram duduie de postări ce promit liniștea sufletească în numai 10 sau 15 pași. Se scriu cărți, se organizează work-shopuri, întâlniri prin cafenele, conferințe, ședințe de yoga, pilates, alergări în grup, toate cu unicul scop de a se atinge Nirvana. Ce mi se pare straniu? Faptul că nu mai vrem să acceptam și alte stări sufletești. Nu pricep sub nici o formă de ce nu mai putem accepta tristețe, furie, supărare, melancolie, trăiri omenești, firești și absolut necesare omului pentru dezvoltarea lui firească. Dacă, doamne ferește, îmi moare un cunoscut, trăirea firească pe care ar trebui să o am ar fi aceea de durere. Ori ceea se dorește prin toate aceste scrieri și seminarii sau cum doriți să le spuneți este să înăbuș durerea. Ce ar trebui să fac? Să merg la înmormântarea cunoscutului meu cu un zâmbet tâmp pe față, pretinzând că am atins liniștea și pacea supremă? Sau ar trebui să îmi plâng durerea, cum de altfel e și firesc?

    Sau copilul meu snopește în bătaie un alt copil. Nu mi se pare absolut deloc normal ca singura mea reacție să fie pasivitatea, să îi explic copilului că nu e frumos și atât, cu scopul de a nu îi da un exemplu negativ. Probabil am să o fac la un prim incident de acest fel dar ca mamă am dreptul să fiu furioasă și nervoasă. E dreptul meu, câștigat prin multele ore de nesomn și prin multele ore de gândit ce mâncare sănătoasă să mai inventez pentru toți membrii familiei. În mod clar o mamă nu poate sta senină pe un norișor când copiii urlă, fac mizerie sau sunt în mod voit obraznici. Șeful meu idiot mă scoate din minți în fiecare zi a existenței mele. Probabil îmi veți spune să îmi caut alt loc de muncă însă nu am garanția că nu voi întâmpina și acolo aceeași problemă. Și în cazul acesta este dreptul meu să vin nervoasă acasă și să povestesc soțului că șeful meu este idiot, fără să îmi cenzurez această trăire. A căuta în permanență pacea și liniștea nu mi se pare chiar așa de sănătos, am risca să ajungem niște zombie cu zâmbete cretine pe față, înlemniți într-o poziție în care circulă sângele mai cumsecade. Cred că emoțiile reprimate duc la conflicte sufletești mult mai mari decât simpla reacție de țipat și înjurat în momentul în care am fost stropită de o mașină după o ploaie zdravănă. Rolul omului pe pământ nu este de a deveni Buddha, este suficient unul. Nici nu am putea fi toți Buddha, ar fi debusolant, nu ar mai exista roluri în societate. Și e mult mai ușor să ajungi Buddha în Tibet decât în traficul bucureștean. Emoția este bună. Emoția este sănătoasă.

    Așa cum copiii au nevoie să țipe pentru a-și elibera preaplinul energiei, tot așa avem nevoie și noi să mai scăpam niște înjurături când ne-a tăiat cineva fața în trafic, tot așa am voie să plâng, să fiu melancolică când plouă, să fiu tristă sau să îmi fie dor. Mi se par de-a dreptul stupide titlurile acelea Cum să fii fericit tot timpul sau Mănâncă în fiecare zi o lămâie cu bicarbonat de sodiu și vei dobândi cunoașterea supremă. Evident că sunt scrise pentru a vinde numai că titlurile acestea atrag. Evident că mi-aș dori să nu ajung să fiu nervoasă, să înjur de mamele altora care până la urmă nici nu mi-au greșit, dar dacă ajung în situația de a înjura mama cuiva, aș vrea să o fac din tot sufletul, nu cu pacea in inimă, căci este imposibil să ajungi să dezvolți sentimente de iubire față de toți semenii. Pur și simplu nu e normal, nu e realizabil și, repet, e firesc să avem și emoții, hai să le spun negative, deși ele nu sunt nici pe departe așa, sunt niște emoții constructive, cu o condiție: să știi unde să te oprești. Așa că lăsați Cele zece metode de a atinge perfecțiunea sufletească și comportați-vă ca voi înșivă. Voi sunteți niște oameni, nu zei, oameni cu trăiri normale.