Planificarea unui zâmbet

    Am un prieten, care a avut un amic ce avea o cunoștință care a auzit povestea, povestea planificării unui zâmbet. Ieșirea pe ușa casei în drum spre jungla cotidiană a activităților, proiectelor, desigur, a problemelor importante pe care le avem de rezolvat, înseamnă asumarea unei noi încercări din ciclul “este și mâine o zi” … vorba pe care ți-o adresai ieri. Ca orice poveste, aceasta începe.

    Începe tot cu promisiunea unei întâmplări în care binele învinge, în care eroul reușește, în care “balaurul” este răpus, ce să mai, este povestea unui mare succes. Este povestea zâmbetului, acest râs fără sunet (DEX: A-și manifesta veselia sau satisfacția printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, scoțând în același timp sunete specifice, succesive și nearticulate), povestea încercării de a obține confortul fiziologic și psihic. Această poveste nu ar fi avut rost dacă oamenii ar fi fost mai motivați să zâmbească. Dar oamenii nu sunt motivați, preferă încruntarea superioară a importanței problemelor ce copleșesc puterea de înțelegere a celorlalți. Și atunci, povestea devine un detaliu puțin cam excentric, nu prea mai merită spusă. Rămânem cantonați în propria neputință de a îndepărta colțurile gurii și mergem la cursul care să ne aducă la zi cu ultimele tehnici ale creării de bunăstare. E clar, planificăm să zâmbim, e musai… Și atunci, e bine să îmbunătățim metodele de instruire și planificare a zâmbetului, tehnicile de arcuire a buzelor, eventual să obținem resurse suplimentare pentru asta. Iar dacă te gândești că ai putea avea permanent față de la fotograf, probabil că știi povestea și n-ai mai fost la cursul care trebuie.