Caut țară adoptivă

    Am 40 ani, sunt mamă, gospodină, angajată, plătitoare de dări statului roman de 20 ani lungi și uneori chinuitori. Dar am senzația că ultimii doi ani au fost și sunt din ce în ce mai chinuitori și nu pare să iasă soarele și pe cerul patriei ăsteia pentru care plătesc taxe. Așadar mă gândesc din ce în ce mai serios să caut o țară care să mă adopte repejor căci am un copil de crescut și nu aș vrea să crească în mocirla asta. Și nu as vrea ca ajunsă la o vârstă respectabilă să ajung să fiu scuipată, și la propriu și la figurat, de te miri ce jigodii ce nu au frică de justiție sau respect față de moralitate sau umanitate. Sunt un locuitor al acestei țări care trăiește absolut normal, care are un salariu mediu pe economie, care are o casă pentru care s-a înhămat ca un prost să plătească pe o durată de 30 ani. Da, știu, am fost proastă, dar decât să fi stat cu soacra, am preferat să trag ca vita 30 ani.

    Numai că atunci când am luat decizia să nu dau zeci de mii de euro pe chirii unui necunoscut care mă poate scoate din casă când are el chef, nu m-am gândit că voi ajunge să urmăresc fluctuația indicelui Robor mai ceva ca atunci când îl cântăream pe cel mic, bebeluș fiind, să văd câte zeci de grame a mai luat în greutate. Atunci când m-am înhămat să plătesc o casă atâția amar de ani nu m-am gândit că veniturile salariale vor rămâne la același nivel, în timp ce utilitățile, mâncarea, textilele și benzina se vor scumpi până ce vor ajunge la un prag astronomic. Atunci când m-am înhămat să plătesc o casă nu m-am gândit că după mai puțin de cinci ani îmi va veni să îmi iau lumea în cap fiindcă justiția se duce de râpă, sistemul sanitar pleacă tăvălug la vale, economia o să cadă cu totul pe noi iar educația va deveni ceva de care vor râde copiii copiilor noștri. Am greșit când nu am prevăzut că toți oamenii valoroși vor pleca spre alte meleaguri și aici vom rămâne conduși numai de pleavă și de scursuri, de un ministru al învățământului care nu știe să facă un acord sau de un ministru al muncii care nu poate să facă un simplu calcul matematic în ceea ce privește salarizarea. Pur și simplu nu m-am gândit și acum îmi pare teribil de rău. Așa că mă gândesc extrem de serios să las aici și casă și loc de muncă și pământul patriei și să fug unde văd cu ochii. Sunt conștientă că nu umblă câinii cu covrigi în coadă în nici un loc de pe planeta aceasta suprapopulată dar parcă ca aici nu mai e nicăieri. În România s-a ajuns de nu se mai respectă absolut nici o lege, nu mai există conduită morală, căci cei ce încă o mai au o vor pierde curând, nimiciți de cei ce nu au nici un sistem de valori. Refuz să îmi cresc copilul într-o țară care te învață numai să furi și să iei șpăgi, în care infractorul e favorizat, în care plătim mai mult pentru hrana pușcăriașilor decât pentru educația copiilor.

    Refuz să îmi cresc copilul într-o țară în care practic plătim ca să putem muri, o țară în care banii se duc numai și numai pe mâncare, pe medicamente și pe utilități și în care nu îți poți permite să te duci 3 zile amărâte într-o stațiune la munte. Refuz să îmi cresc copilul într-o țară în care părintele muncește câte paisprezece ore pe zi ca să îi poată plăti copilului un after-school sau o creșă fiindcă nu poate prinde un loc la o creșă de stat și pentru care trebuie să facă o cerere de înscriere exact din momentul în care a născut. Refuz să mai trăiesc într-o țară în care șansele să fiu bătută pentru un loc de parcare sunt maxime, în care oricum nu respectă nimeni absolut nimic. Și, mai presus de orice, refuz să mai trăiesc într-o țară în care acceptam atâtea abuzuri doar pentru 100 Ron în plus la salariu sau la pensie. Refuz să trăiesc într-o țară ai cărei conducători își bat joc de o populație întreagă doar pentru folosul lor iar populația continuă să îi aleagă tot pe aceia. Așadar, caut o țară adoptivă în care să am puterea să mai și trăiesc.