București, orașul prabușirilor

    Aș putea spune că sunt bucureșteancă get-beget, din a nu știu câta generație născută și trăită aici. Treaba asta îmi dădea un oarecare prestigiu printre apropiați, asta în vremea liceului și a facultății. Era o chestie să fii din București, când, în vremea comunismului se strămutase tot săteanul la oraș, adus de nomenclaturiști pentru a umple fabricile. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu era nici o chestie și nici un mare rahat, cum nu e nici acum să fii bucureștean. Ba mai mult, cred că te descurcai ceva mai bine în orașele mai mici, cred că erau comunități mai strânse, gata să se ajute la nevoie, spre deosebire de mărețul București unde îți era frică să comunici și cu umbra ta, de frică că ai fi putut fi turnat la Securitate. După marea revoluție exodul spre București nu a mai încetat și văd, cu stupoare, că se aglomerează pe zi ce trece, în ciuda faptului că atât cei ce sunt originari de aici cât și cei adoptați de capitală se plâng în mod continuu de suprapopulare. În acest moment, dacă nu aș avea părinții aici, care cu siguranță nu ar mai lua-o din loc, aș pleca din București mâncând pământul.

    Copilul meu e încă mic, e la vârsta grădiniței, cred că s-ar integra mult mai ușor în orice altă parte, însă eu, fiind unic copil, nu aș putea să îmi las părinții siguri aici, în ciuda faptului că nu ajung la ei chiar atât de des. Nu e vorba că aș fi nerecunoscătoare ci, glumă sau nu, cred că îmi ia o zi să ajung la ei, deși, spațial vorbind, am domiciliul relativ aproape de domiciliul lor. Bucureștiul, nu numai că s-a populat cu ființe vii, dar aceștia au venit la pachet și cu autoturismele personale și astea ocupă al dracului de mult loc. Ocupă loc în trafic, în parcări, pe trotuare, pe trecerile de pietoni. Înțeleg că asta e progresul și mișcarea firească a omenirii este îndreptată către marile orașe, în căutarea unui loc de muncă mai bun și a unui nivel de trai mai ridicat. Dar, să mă ierte Dumnezeu, ce e așa frumos în a sta blocat în trafic mai bine de 3 ore, și asta zilnic, ca să petreci la serviciu 10-12 ore și odată întors acasă să rămâi tolănit în fața televizorului vizionând tâmp Las Fierbinți? Asta e progresul? Pentru asta se înghesuie toți în București? Pentru a sta înghesuit ca o sardină în metrou la Piața Victoriei și înțepenit în trafic la Unirii? Un alt aspect destul de enervant pentru un bucureștean este aglomerația din parcuri. Bucureștiul are niște parcuri destul de măricele, pe vremuri era imposibil să te calci în picioare în Herăstrau într-o zi de duminică, pur și simplu era loc pentru toată lumea. Uite că acum nu mai e. Cum a dat primul fir de zambilică, tot locuitorul din București dă iama în Cișmigiu și în Herăstrău. Nu ai loc să stai pe o bancă, nu ai loc să alergi liniștit 5 km că riști să te dai cap în cap cu alte sute de alergători de 5 km. Și uite așa s-a dus dracului relaxarea de la sfârșitul săptămânii. La magazine e aceeași poveste, omor și nu altceva.

    Mi se pare absolut nefiresc să ajungi să populezi un singur mare oraș, celelate rămânând în părăsire. Sunt sate întregi care vor ajunge sate fantomă odată cu moartea ultimilor bătrâni locuitori, căci nici dracului nu se mai duce să mai stea la sat, toți dau fuga la oraș, mânați de mirajul marelui oraș. Știu și că marii investititori își deschid în capitală firme însă nu i-ar opri nimeni să facă asta și în alte orașe unde, mai mult ca sigur, e nevoie de forță de muncă. Și uite așa cresc prețurile, artificial din punctul meu de vedere, la case, la alimente, la chirii. Căci acolo unde e cerere se scumpește totul. Cum am spus, dacă aș fi capabilă să plec, aș face-o fără nici o urmă de îndoială. Căci aș vrea să trăiesc într-un oraș în care nu se aud zilnic bormașini, în care mă pot plimba liniștită în parc, în care pot merge pe trotuar fără să mă lipesc de zidurile caselor din cauza parcărilor, în care aș vrea să mai aud cântând o pasăre, dar în locul ei aud numai claxoane de șoferi nervoși. Aș vrea să trăiesc într-un oraș, nu într-un București cu pretenții de metropolă care nu oferă nimic.