Aparențe

    Avem tendința de a ne dori tot ceea ce are aproapele nostru, având senzația, greșită de altfel, că cel de lângă noi dacă are o mașină mai scumpă sau mai roșie sau mai lungă ca a noastră este automat și mai fericit. Ne uităm în parcarea de la Mall la o blondă ca scoasă din cutie și suntem invidioși o clipă, crezând că are parte de existența perfectă. Ne dorim o bucățică, dacă nu tot întregul, din ceea ce are ea. Ne dorim acel păr sănătos și frumos, mașina sau geanta scumpă, pantofii cu toc de mii de lei, crezând că asta ne va oferi fericirea. Îl invidiem pe omul de afaceri care conduce un imperiu financiar și își petrece vacanțele la Saint Tropez. O invidiem pe mama care merge la cumpărături alături de soț si de copil, mama care pare că are familia perfectă. Chestia e că din afară toate par frumoase. Numai că, din experiență, spun cu certitudine că nimic nu e ceea ce pare. Fiecare dintre noi are tendința de a masca dureri, de a cosmetiza, de a ascunde adevărul. E posibil ca blonda superbă de la Mall care se suie în mașina aceea de mii de euro să aibă acasă un partener care o înșală, care o abuzează fizic și psihic și singura ei consolare să fie latura financiară. E posibil ca omul de afaceri pe care îl invidiem pentru vacanțele sale exotice să își petreacă mai mult de 12 ore la birou căci o afacere nu se conduce singură și trebuie ținute frâiele în mână în permanență.

    E posibil ca omul de afaceri să își vadă familia doar pentru 5 minute la micul dejun, e posibil ca fiul sau să sufere de probleme de comportament și de atitudine sau să consume stupefiante. E posibil ca mama pe care o vedem alături de soț și de copil la cumpărături să fie bătută și să stea alături de partener numai pentru că nu are unde să se ducă sau cum să își crească copilul singură. Ideea e că avem păreri preconcepute în privința a extrem de multe lucruri și de fapt cam nimic nu e ceea ce pare. Avem prostul obicei de a ne concentra mai mult asupra a ceea ce au și fac alții, crezând că au o existență idilică și de invidiat. Așa cum îi privim noi pe alții, suntem priviți la rândul nostru și invidiați. Eu am o familie, o casă, un copil, un soț. Din afară poate totul pare minunat, însă e posibil ca în realitate să fiu nefericită, să am probleme cu încrederea în mine însămi, să am probleme de alimentație. Alții poate invidiază faptul că am un copil minunat, ceea ce e de invidiat, într-adevăr, neștiind că am momente în care mă apucă furia și supărarea. Am prietene care sunt frumoase și slabe, elegante și instruite. Și sunt extrem de nefericite, la limita de a suferi o depresie majoră pentru că soțul abia le vorbește, când vine acasă tot ceea ce face este să se uite la televizor. Am, de asemenea, prietene care au făcut niște nunți de-a dreptul spectaculoase cu bărbați care sunt alcoolici. Tot așa, de afară, totul pare roz. Și ele sunt invidiate. Situația reală nu o cunosc decât ele și câțiva apropiați. Invidiem trecătorul de lângă noi neștiind că poate suferă de o boală incurabilă.

    Are omul obiceiul ăsta păcătos de a se uita mai mult în ograda altuia decât în a sa. Cred că dacă ne-am concentra mai mult asupra a ceea ce avem și am vedea mai mult părțile bune din existența noastră, în loc de a privi cu invidie în jurul nostru și de a ne consuma neuronii cu privire la ce au alții, am fi mult mai fericiți și împliniți. Râvnim numai la ceea ce au cei de lângă noi fără a avea siguranța că asta ne va împlini. E adevărat că dacă am avea mașina blondei superbe de la Mall am fi bucuroși o perioadă, după care vom vedea o mașina mai frumoasă și o vom dori și pe aceea. Nu îmi explic fenomenul acesta, de a râvni mereu la mai mult, în loc să mulțumim providenței pentru ceea ce avem. Chestia e că nimic nu e ceea ce pare și totul pe lumea asta e doar aparență și înșelătorie.