Cum mă iubește copilul meu

    Infinit. Până la cer și înapoi. Sau cum îmi spune chiar el, mă iubește până la tavan. Probabil i se pare mult mai mult decât te iubesc-ul meu până la cer. Probabil până la tavan i se pare infinitul din moment ce o spune cu atâta foc și seriozitate. Ce mi-a venit? E simplu. Eram într-o după-amiază cu copilul în pat, cu puiul de arici fără țepi cum îmi place să îi spun. Da, are 3 ani și încă dorm cu el. Nu știu dacă e sănătos sau nu, probabil ar trebui să stea în patul lui, habar nu am. Treaba e că nu are încă patul lui, o să aibă o viață timp să doarmă fără mă-sa, acum încă vrea cu mine și nu pot încă să renunț la sentimentul pe care mi-l dă atunci când în momentul în care se pregătește să adoarmă suspină adânc, își lipește obrazul de al meu și își pune mânuțele de jur împrejurul gâtului meu. Eh, asta e dragoste. Asta e cea mai pură formă de dragoste din toată lumea. Cel puțin până la o anumită vârstă felul în care iubește un copil nu se poate descrie, e ceva absolut indescriptibil. Evident că și mamele își iubesc pruncii. Dar treaba stă cam așa. Ca mamă poți să ai unul, doi, cinci, opt copii și e posibil să nu poți dărui dragoste în aceeași măsură tuturor. Dar puiului de îi ești mamă te are doar pe tine.

    El are numai o mamă și nimic pe lumea asta nu poate înlocui mama. Ca mamă poți să ai momente în viață în care ai suferit o traumă sau ești depresivă și poate exista riscul să îți respingi copilul sau să fii rea cu el. Însă boțul ăla de om nu știe nimic altceva decât mirosul mă-sii. Am văzut acum ceva vreme un filmuleț dintr-o sală de nașteri în care medicii se chinuiau să ia un nou-născut de lângă mama lui. Mi-au dat lacrimile efectiv când am văzut jalea ce l-a cuprins pe cel mic în momentul desprinderii de pe pielea maică-sii. Cum îl puneau înapoi în brațele ei puiul se liniștea brusc, nu era chip să îl iei de acolo. Nu cred că am mai văzut ceva așa emoționant. Eh, și revenind la ceea ce ziceam. Eram într-o zi în pat cu el și s-a lipit de mine atât de tare încât mi s-a taiat răsuflarea. Atunci am avut senzația, prin lipitul acela de mine și stat în brațele mele că mi-a intrat nu numai în suflet, ci și în piele, în țesuturi, în vene. Copilul se contopise atât de tare cu mine încât am avut impresia că suntem unul și același. De cele mai multe ori când mi se pune în brațe am această senzație de contopire și realizez că nu există nimic, dar nimic pe lumea asta mai frumos ca modul în care iubește un copil mic. Pe măsură ce crește se estompează aceste sentimente, însă focul cu care iubește când e mic nu se poate măsura cu nimic. Mă iubește când mă ia de mana și nu vrea să îi dau decât eu să mănânce, mă iubește când țipă că nu vrea să se joace cu taică-su, ci doar cu mine, mă iubește când îmi spune din două în două minute că mă iubește atunci când știe că sunt supărată pe el. Mă iubește când îmi ia fața în mânuțele sale moi și mă mângâie și vrea să îi se mai dea un pupic.

    Mă iubește când mă întreabă când vin să îl iau de la grădiniță și mă iubește la fel de tare când vrea să își împartă mâncarea cu mine. Mă iubește încă și mai mult atunci când își bagă adânc capul la pieptul meu, cu amintiri probabil de pe vremea în care era alăptat și nu putea adormi decât dacă era ,,mufat” la sân. Mă iubește de când era nenăscut, în burtică la mine și îmi simțea toate emoțiile. Mă iubește atât de tare încât și acum este sensibil la toate sentimentele mele și îmi imită fiecare trăire. Dacă eu sunt supărată și tristă și am momente în care aș vrea să fiu puțin lăsată în pace e mârâit și ciufut și certăreț. Dacă sunt senină, caldă și binedispusă e zâmbitor ca soarele de vară. Nu pot decât să mă bucur de iubirea aceasta fiindcă va veni o vreme când va pleca de lângă mine și își va lua și iubirea aceasta pură cu el. Până atunci am să dorm în continuare lângă sufletul lui, minunându-mă cât de tare poate să iubească puiul ăsta de om.