Prima zi de grădiniță

    Pentru noi prima zi de grădiniță a început pe 11 septembrie, copilul fiind înscris la o grădiniță de stat. Am avut mai multe motive pentru care am ales forma aceasta de învățământ preșcolar, unul dintre ele fiind și cel financiar. Am ales o grădiniță anume despre care m-am informat în prealabil, am făcut niscaiva cercetări și, cum am spus într-un articol precedent, aveam cunoștințe ale căror copii frecventau grădinița cu pricina și absolut nimeni nu avea nimic de reproșat, ceea ce mi se pare fantastic având în vedere că este o grădiniță de stat și, poate, ar spune unii, metodele sunt învechite, sistemul este perimat. Până la urmă pădure fără uscături nu există și sunt absolut convinsă că nici toate grădinițele particulare nu excelează la capitolul educație și calitate. În seara zilei de 10 septembrie, cu o zi înainte de începerea grădiniței am pregătit împreună cu copilul rucsăcelul cu care urma să plecăm. Am pus împreună pantofi de interior, un rând de schimburi, presupunând că s-ar fi murdărit, o mașinuță și un cățel, așa, pentru liniștea lui sufletească, i-am umplut ghiozdănelul cu pupici, în cazul în care i s-ar fi făcut dor de mine, s-ar fi dus la ghiozdănel și ar fi luat de acolo un pupic.

    Am fost îngrijorată într-o măsură destul de mare fiindcă copilul nu a mai fost în colectivitate până acum, nu a mers la creșă, am avut marele noroc de a fi putut să îl țin acasă până a împlinit 3 ani. Dacă nu mă nelinișteau alte aspecte, precum mâncatul, pentru că, din fericire, mănâncă singur de ceva vreme, sau mersul la toaletă, aveam, în schimb, un semn de întrebare în ceea ce privește interacțiunea cu ceilalți copii și modul în care va percepe faptul că va fi lăsat acolo. E adevărat că i s-a tot spus că va merge la grădiniță, cum va fi acolo, ce activități va avea. Așadar pe 11 septembrie, în aglomerația specifică unei zi de luni și de început de an școlar, am luat copilul după noi și am plecat spre grădiniță. Ajunși acolo am fost întâmpinați de o debandadă..... nemaivorbind și de coada de la cabinet pentru a fi copii controlați si a lăsa avizul epidemiologic. Am trecut și peste asta, am găsit grupa copilului, am identificat educatoarea, am înmânat tradiționalul buchet de flori de început de an, ni s-a indicat dulapul flăcăului. Cinste lui, până aici nu a zis nici pâs domnișorul, ba chiar a fost încântat când și-a văzut micul dulap. Am schimbat copilul în hainele de interior, l-am luat de o mânuță și l-am dus la grupa de care aparține. Mulțumesc celor responsabili fiindcă e o grupă de 18 copii cu două educatoare, ceea ce mi se pare fantastic, avand în vedere că mi-a ajuns la urechi că există grădinițe de stat unde numărul copiillor depașeste chiar 30 și unde numărul de paturi nu este suficient și unde li se recomandă părinților să își ia copiii acasă prin rotație. Fără prea mult tam tam am lăsat copilul acolo, ne-am luat la revedere, i-am spus că îl vom lua după ce va mânca de prânz. Și am plecat. Acasă.

    Am ținut telefonul numai lângă mine, cu volumul soneriei la maxim, sperând să nu mă sune educatoarea. Din fericire nu m-a sunat însă pe la 11.30 nu mai aveam stare, mi-am luat soțul și am plecat ușor spre grădiniță. La 12.45 eram acolo, ușa era întredeschisă, se auzeau ceva plânsete. Am îndrăznit să bag capul, copiii erau pregătiți de culcare, toți, absolut toți, fără nici o excepție, toți cei care urmau a rămâne să doarmă acolo, urlau fără oprire. Numai al meu stătea pe vine, uitându-se șocat cum plâng ceilalți. Cred că a mulțumit lui Dumnezeu când m-a văzut, că a și zbughit-o de acolo în brațele mele. În momentul acela am luat hotărârea să iau copilul acasă la prânz, căci e păcat să îl mai las acolo încă 2 ore în care practic nu mai face mare lucru. Probabil după ora de somn nici educatoarele nu mai au chef de mare act educațional. Din fericire am această posibilitate de a-l lua după prânz, în felul acesta petrecând și mai mult timp cu noi, părinții. Mare lucru de la copil nu am aflat în ceea ce privește această primă zi, m-am bucurat că a cerut la pipi, nu era murdar, chiar mâncase ceva. Suntem a treia zi, încă nu a plâns, sper să nici nu o facă, am mai auzit situații. Nu știu încă nici cât de fericit e sau dacă e fericit, probabil că nu, fericit e prea mult spus. Dar îmi e de ajuns că pare mulțumit, nu pare să sufere vreo traumă, nu mi-a țipat dimineața la plecarea spre grădiniță, a fost un copil exemplar. Ori este meritul celor din grădiniță care sunt educatori buni ori părinții au pregătit copiii, cert e că după acea prima zi nu am mai auzit nici un copil plângând. Așadar gheața a fost spartă, a început o nouă etapă în viața lui de pitic, aștept, nu cu foarte mare interes, recunosc, să vedem ce ne va mai rezerva mersul acesta la grădiniță. Sunt recunoscătoare că, deși sunt numai trei zile, lucrurile merg nesperat de bine.

Later edit: ziua a patra nu a mai decurs așa de bine, din momentul în care am pășit pe ușile grădiniței mi-a comunicat că vrea să ne întoarcem acasă, că nu îi place acolo. Asta a durat vreo oră,printre țipete și sughițuri de plâns, până mi-am luat inima în dinți și am plecat. Cred că a fost ceva în atmosferă fiindcă 90% dintre copiii din grădiniță urlau de mama focului. Probabil va mai dura ceva acomodarea și pot răsufla în sfârșit relaxată.