Ritual de duminică fără copil

    M-am trezit duminică dimineața că sunt singură acasă, fără copil și fără consort. Așa ceva se întâmplă atât de rar încât fiecare moment din acesta trebuie apucat trainic de picior și ținut strâns de tot, că cine știe când te mai pricopsești cu așa minunăție. Îmi făcusem absolut toate treburile în ziua precedentă pentru a profita din plin de această minunată zi. Sâmbătă seara mi-am permis chiar luxul de a-mi pune un pahar de vin alb din care am reușit să beau un sfert fiindcă am căzut lată la un moment dat. 

Duminică 3 septembrie

- mă dau relaxată jos din pat, fără papuci, fără frica de a călca pe vreo piesă de lego rătăcită pe lângă pat, prin baie, pe drumul spre bucătărie. Cine are copii are și piese de lego și știe cât de nenorocite pot fi cubulețele alea mici și câtă durere îți pot produce. M-am uitat bine, nu era nici măcar vreo mașinuță, nimic, nimic. Mi-am amintit pe urmă că făcusem casa bec sâmbătă, 2 septembrie.

- la fel de liniștită mă duc și la baie, fără copil după mine care să vrea să fie luat în brațe.

- momentul cafelei de dimineață a fost cel mai prețios din această zi. Efectiv mi-am băut și savurat cafeaua, pe canapea, cu știrile de dimineață. Cafeaua nu mi s-a răcit în cană, nu a tras nimeni de cană că ar vrea cafea, deși toată lumea știe că lichidul acesta vital e numai pentru oameni mari. Am reușit să o beau cu o stare de satisfacție de neimaginat, fără a mă întrerupe să mătur, să șterg bărbițe pline de mâncare sau să culeg miliardele de firimituri. Nu mi-am dat seama câte firimituri poate produce o amărâtă de felie de pâine până nu am avut copil.

- mi-am aplicat un fond de ten fără grabă, blush, iluminator. Nu mi-a luat nimeni rujul să îl bage în gură, am fost tare mulțumită.

- îmbrăcată frumos și parfumată am plecat la plimbare în Centrul vechi, să casc ochii la lume, la case, senzații de care nu prea am parte. Am intrat puțin în biserica Sfântul Anton din spatele restaurantului Hanul lui Manuc, am stat puțin la slujbă, deși nu pot spune că sunt o persoană foarte religioasă. Cred dar din păcate nu practic. 

- următoare destinație a fost librăria Cărturești, am petrecut vreo oră acolo, am și achiziționat vreo 4 cărți, am și scris de altfel despre minunăția asta de librărie, e un proiect minunat.

- ajunsă acasă, am avut totala libertate de a mă uita la cărțile cumpărate, am pregătit masa doar pentru mine ceea ce nu a necesitat îndelungate pregătiri, am reușit să iau o masă normală, de adult, nu am mai mâncat doar resturile copilului, nu am fost stresată că nu mănâncă, că nu îi place, că rămâne copilul nemâncat. În cazul consortului nu e valabil, el mănâncă ce îi dai. Nu am mai spălat kilometri de vase, ci doar o farfurie și un castron de salată. Ce fericire! Într-adevăr fericirea stă în lucruri atât de mici.

- făcut digestie pe canapea cu cartea lui Daniel Goleman, Inteligența emoțională.

    Și la ora 16.15 liniștea mea a luat sfârșit. S-a auzit cheia în ușă, copilul urlând la ușă fiindcă nu a fost lăsat să deschidă el ușa. 

    Totuși nu mă plâng, a fost o zi relaxantă, o zi de care cred că are nevoie din când în când orice mamă. Practic e imposibil sa fii conectată non stop cu copilul și cu nevoile lui. Altă dată mă simțeam extrem de vinovată dacă nu îmi petreceam timpul în totalitate alături de copil. Însă după 3 ani am ajuns la concluzia că e mult mai sănătos să te ocupi și de tine din când în când, nu va suferi copilul nici o traumă dacă ieși să te plimbi 20 minute, dacă pleci să îți faci o manichiură sau chiar să dormi o oră în plus. Pe același principiu și tatăl poate face la fel. Să crești un copil e nevoie de doi părinți echilibrați și zdraveni la cap, nu de doi frustrați care nu știu cum să își mai ascundă nemulțumirea. Mulțumesc soțului și divinității pentru această zi de duminică, 3 septembrie.

    Later edit: după două zile constat că copilul a răcit în scurta vacanță și că toate au un preț pe lumea asta. Acum trebuie să stau să îngrijesc puiul, asta ca o compensație a acelor zile libere.