Căsnicie sau singurătate în doi

    Ești la prima întâlnire, primești un trandafir roșu sub clar de lună, stați înlănțuiți până în miez de noapte și vă spuneți că sunteți făcuți unul pentru celălalt. Nu concepeți viața unul fără altul, sunteți două jumătăți, schimbați jurăminte și nu vă imaginați cum ar fi să stați despărțiți 5 minute. Vine nuntă mare, cu toate rudele de la ţară invitate, pupături, dansul mirilor în care te privești șăgalnic în ochi, dans executat neapărat în abur de gheaţă carbonică. Şi după ce te bucuri de nunta frumoasă vine și copilul, acel moment în care testul de sarcină îți dă fluturi în stomac și ții neapărat să îl imortalizezi, testul de sarcină adică, și să îl pui pe Facebook să vadă toată lumea că ești pe punctul de a avea pui mic. Şi după ce trec toate astea, vine și puiul de om pe lume și din momentul ăla parcă lucrurile încep încet să se schimbe. Nu te mai ții de mână 24 ore, te ții doar 2 ore, deja nu mai dormi în brațele iubitului fiindcă sunteți ocupați să vegheați somnul celui mic. Pe zi ce trece zidul ce începe să vă despartă se înalță mai mult și mai mult până ajungeți să fiți practic doi străini. Descoperiţi, dintr-o dată, că nu mai aveţi interese comune, pasiuni pe care să le împărtășiți, modul de a creşte copilul nu coincide şi vă treziți prizonieri într-o căsnicie care nu vă mai aduce nimic. Şi cu toate acestea căsnicia continuă pentru că aveţi un copil pe care trebuie să îl creșteți împreună. Știu că acel copil are nevoie de doi părinţi însă va fi fericit dacă va vedea că între părinții săi nu mai există nici o urmă de sentiment ci doar o datorie morală?! Probabil în căsniciile în care nu există urmași decizia separării vine ceva mai uşor însă în cele în care e la mijloc cel puțin un copil partenerii se gândesc de miliarde de ori. O mai fac şi pentru că probabil au datorii comune, case luate la comun şi multe alte bunuri. Să o iei de la capăt la o anumită vârstă nu e tocmai ușor. Femeile probabil, ca şi bărbaţii de fapt, au nevoie de acel venit suplimentar al partenerului, că parcă e mai suportabil să fii singur în doi. Se pune întrebarea atunci: ca să fii împăcat sufletește pui capăt unui surogat de căsnicie sau continui aşa, fără să mai simţi nimic, conviețuind lângă un străin? Dacă motivul pentru care cei doi parteneri rămân împreună este copilul, acesta, ajuns la maturitate, nu va da doi bani pe faptul că părinţii lui au fost fericiţi sau nu. Ca viitorul adult să fi fost crescut cu discernământ ar fi trebuit ca între cei doi parteneri să fi fost armonie, altfel statul ăsta împreună doar de dragul copilului nu cred că îşi are rostul. Mi se pare stupid de-a dreptul să ajungi prins într-o căsnicie care nu îţi mai oferă nimic, soţii ajungând chiar să aibă relaţii extraconjugale stabile. Cu toate acestea oamenii au tendinţa să se complacă în căsnicii de conveninţă pentru că, într-un fel, e mai convenabil. Lumea din jurul lor va cleveti, un divorţ costă destul de mult de cele mai multe ori, există prea multe bunuri de împărţit sau fel de fel de motive. Şi uite aşa trece timpul, copiii sunt mari şi probabil e deja târziu, foarte târziu să mai iei taurul de coarne. Ambii parteneri acumulează frustrări şi dezvoltă chiar sentimentul de ură. Cred că prizonieratul ăsta într-o căsnicie de genul acesta îţi taie orice şansă de a fi fericit. Nu ai cum să vezi dacă poate fi şi altfel atâta timp cât nu îţi oferi această şansă. Şi dacă oricum eşti nefericit, trist şi frustrat de ce nu a-i fi de unul singur, de ce trebuie să suporţi şi hachiţele unui soţ antipatic şi nervos? Pentru că omul e laş, fricos şi temător în faţa a ceea ce e nou. Omului îi place comoditatea lucrului cunoscut şi neprevăzutul îl umple de frici. Ce va face mama singură cu doi copii, cum îi va întreţine? Sau ce va face bărbatul obişnuit să i se facă toate lucrurile, el neştiind să facă nici măcar un ceai? În orice caz, nu vor afla pentru că vor fi prinşi în căsnicia aceea care nu mai aduce nimic de ani buni numai şi numai pentru a nu fi singuri. Singuri oricum sunt dar se păcălesc cu iluzia că încă au un partener şi că totul este cum trebuie. Ei ştiu că nimic nu mai e cum trebuie şi îşi caută mici refugii: unii aleg băutura, unii sportul, unii înşală. Puţini sunt aceia care au curajul de a-şi da o nouă şansă. Şi pentru că au avut curaj de cele mai multe ori soarta chiar le surâde. Restul rămân acolo, jerfe pe altarul căsniciilor nefericite. Nu pot să aplaud decizia nimănui, fiecare îşi ştie motivele personale însă scopul vieţii ăsteia este să ne-o facem cât mai bună şi mai frumoasă.