Lumea lui NU a copilului

    Pe vremea când am rămas eu însărcinată îmi propusesem să fiu o mamă cool, relaxată, toată numai un zâmbet, aranjată discret, cu nelipsiții cercei cu perlă în urechi, fardată discret când iese cu copilul în cărucior la plimbare. Dar bineînțeles că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Pot spune despre mine absolut orice numai că aș fi relaxată nu pot afirma. Cred, cu tărie de altfel, că singurul meu moment de relaxare e acela în care plec de acasă spre serviciu. Cu oarecare mustrări de conștiință pot spune că plec, uneori, cu plăcere spre locul de muncă, lăsând copilul în grija tatălui sau și a soțului meu. Câteodată mă simt vinovată dar mersul la serviciu a ajuns să mi se pară o joacă, spre deosebire de lucrurile pe care trebuie să le fac acasă. Cine nu are copii, sau îi are suficient de mari încât să fi uitat cum e să ai un copil agățat de tine în permanență, probabil nu mă înțelege. Însă din ceea ce doream să devin eu în perioada mea de graviditate, respectiv genul acela de mama și nevastă Stepford, s-a cam ales praful. Din momentul în care mă trezesc, alături de copil, firește, intru imediat în lumea lui NU. Câteodată nici nu aștept momentul trezirii, încep de noaptea: “Nu te sui în capul meu ca pisicile, te rog”, “nu sări din pat la miezul nopții să te plimbi în jurul patului și să îmi pui telefonul la încărcat”. Nu vorbesc de momentele în care copilul chiar are o nevoie, are febră, îi crește un dințișor sau e bolnav. Şi dacă am o seară relativ liniștită în care nu mă trezesc decât de vreo 5-6 sau 300 ori să îl învelesc sau să îl adun din capul meu sau de la marginea patului ( nu știu prin ce miracol nu a căzut până acum niciodată din pat) vine mai puțin așteptata dimineață în care încep să mă port ca un disc stricat. La fel și copilul. 

- Pui mic, hai să dăm pamperşii jos, te rog. 

-Nuuuu, nuuuu.

-Bine. Ȋi dăm mai târziu, da?!

-Nuuuu, nuuuu. 

-Pui mic, hai să mergem să păpăm , te rog. Vrei să mănânci, da?! 

-Nuuuu. Vin mami atum topon ( să vină mami acum pe covor)

Mă duc, că nu am încotro. Şi ăsta e doar începutul zilei, să nu credeți că ne-am oprit aici.

-Pui mic, hai să ne îmbrăcam să ieșim. 

-NUUUU.

Evident că ne certăm, îmi ia mai mult să îmbrac copilul și să îl fugăresc prin casă decât statul propriu-zis afară. Venim de afară, îl rog să ne spălăm pe mâini, evident că NU vrea. Iar ne certăm. La masa de prânz NU vrea să stea, NU vrea să meargă la somnul de prânz, NU vrea de fapt să facă cam nimic. La un moment dat am senzația că voi face un atac cerebral. NU am voie pentru că e rândul meu să încep seria interminabilului NU. Nu băga mâna în wc, NU te duce să lingi tava în care ținem pantofii cu care venim încălțați de afară, NU îți pune castonul cu mâncare în cap, NU, NU mâncăm în baie pe wc, NU ieșim pe balcon în fundul gol, NU bem berea lui tati și cafeaua, NU umblăm cu telecomenzile, NU aruncăm toată hârtia igienică în wc... și lista poate continua. La sfârșitul zilei nu prea mai pot, aștept cu disperare momentul în care ne băgăm în pat și mă opresc din rostitul acestui nemilos cuvânt. Nici urmă de mama relaxată, cu cerceii discreți de perlă și fardată ușor, că cine știe cu cine se poate întâlni. Nu, mama relaxată a dispărut undeva în lumea lui NU, e o lume întunecată și urâtă din care nu știu exact dacă și când mă mai pot întoarce. Probabil de când am devenit mamă nu mai e cale de întoarcere din lumea lui NU, se vor schimba doar motivele pentru care va fi rostit acest cuvânt, fie de mine, fie de copil, viitor adolescent și adult. Şi să vezi atunci ce mă așteaptă...