A avea sau nu copii

    Ȋmi spunea cineva zilele trecute că ar trebui să fiu extrem de mulţumită că am adus un copil pe lume, că nu există bucurie mai mare ca aceasta. Evident că nu pot contesta veridicitatea acestei afirmaţii însă nu cred că cei care nu au copii nu pot fi şi ei, la rândul lor, la fel de fericiţi. Chiar am citit undeva că, dimpotrivă, cei care nu au copii au toate şansele să fie chiar mai fericiţi decât ceilalţi, cei cu copii. Pentru că din momentul în care ai adus pe lume boţul acela mititel nu mai ai linişte până închizi ochii. Din primul moment în care copilul a văzut lumina zilei, tu, ca părinte, nu vei face altceva decât să te îngrijorezi: suge suficient lapte cât să ia în greutate, face caca de prea multe ori pe zi, mănâncă prea puţin sau prea mult, începe grădiniţa, şcoala, liceul, examene, cumpără haine, scutece, mâncare, camera copilului, încălţăminte, papetarie, bani de buzunar când e mai mare, bani pentru cosmeticale dacă e fată, că nu poate ieşi oricum din casă, bani pentru ultimele tendinţe în materie de haine şi de electronică. Un copil costă. Şi nu e vorba neapărat de partea materială cât de costul sentimentelor proprii. Ca părinte te consumi şi te macini în fiecare zi câte puţin. Unde îl trimiţi la şcoală, la ce liceu, aoleo, ce anturaj o avea, fumează, bea, se droghează, chiuleşte, vine acasă în creierii nopţii sau mai degrabă spre dimineaţă că a stat să bea 10 beri cu amicii, a ieşit cu un băiat care nu a adus-o acasă până la 1 noaptea…..Pe de altă parte ai şi momentele în care îţi spune primul cuvânt, primul “te iubesc mami/tati”, primul pipi la oală, primii paşi, primele realizări, asişti la iubirile copilului şi eşti acolo lângă el să îl sprijini. De fapt cam asta e ocupaţia ta primordială, să fii acolo lângă el, în permanenţă. Şi hai că nu e chiar aşa mult timp, până la urmă doar primii 30 ani sunt ceva mai grei, că pe urmă oricum cam face ce vrea el. Treaba e că dacă eşti un părinte devotat nu prea mai ai timp şi pentru pasiunile tale; de fapt nu prea mai ai timp de tine, ăsta e adevărul. E destul de greu să jonglezi cu serviciu, casă, treburile domestice, educaţia copilului, în aşa fel încât să îţi poţi permite să te duci de nebun să vezi un film, să te plimbi în parc, să citeşti liniştit o carte. Având copii lucrurile astea cred că vin destul de târziu , când copii sunt deja mari şi nu mai au ei nevoie de tine. Ceea ce e destul de supărător este faptul că uitând de tine şi de ceea ce îţi face placere e posibil să înceapă să se instaleze nefericirea. Când trăieşti doar prin intermediul copilului şi bucuriile tale sunt raportate numai la copil, e posibil să se acumuleze ceva frustrări. Şi evident că copilul va creşte, îşi va lua zborul, că doar acesta e mersul firesc al lucururilor şi te vei trezi că de tine nu prea ai mai avut timp. Şi atunci tind să cred că , într-adevar, e posibil ca cei care nu au copii să nu resimtă acest soi de nefericire. Pentru că au timp pentru ei şi asta e extrem de important, până la urmă pasiunile şi realizările tale te definesc ca individ. Cei ce nu au copii nu cunosc măcinarea aceasta interioară: “vai, ce o face copilul” şi nu se consumă atât de tare. Nu condam absolut pe nimeni care alege să nu aibă copii, departe de mine gândul acesta, pentru că, repet, din momentul conceperii unei noi vieţi, liniştea ta s-a cam dus pe apa sâmbetei. Şi am amintit doar de cazurile fericite, nicidecum de acelea în care copii ajung cine ştie cum, în inchisori, azile sau aşa mai departe. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul acelor părinţi. Şi îmi pun atunci întrebarea firească: ar fi fost acei părinţi mai fericiţi dacă nu ar fi avut copii? Sau ar alege să facă iar copii în ciuda a ceea ce au devenit odraslele lor? 

    Eu personal, dacă aş fi întrebată acum, aş răspunde că în mod clar aş alege să fi făcut copilul, însa copilul meu e mic şi încă sunt la început de drum. Şi cu toate acestea îmi lipsesc anumite lucuri pe care le făceam în mod obişnuit în perioada B.C. (before child- înainte de copil). Şi acele lucruri mă făceau pe vremea acea extrem de fericită, ori nemaifăcându-le acum, îmi creează o oarecare stare de discomfort şi de nemulţumire. Probabil cel mai sănătos e să găseşti un echilibru şi mă gândesc că sunt părinţi care reuşesc să aducă acest echilibru în vieţile lor, în aşa fel încât să fie la fel de relaxaţi şi de fericiţi ca unii dintre acei oameni care aleg să nu fie părinţi. Să îmi daţi de ştire dacă reuşiţi şi, cel mai important, cum reuşiţi să dibuiţi acel echilibru.