Pai cât să furi de la prostime?

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiiRhStLHkMe950u1GEdtpI7I5j4Fleay1BwgN9-Yj81SU4AkcnB6GJ_6myd-W6TlDrK-E3YM76NazC5O_M9ijQ3ZSqMvv3hWgiX8GcASr8Oad2nB9Vq31ONLZ1Stt_S_UpeZhh5xTfP0c/s1600/Pai_cat_sa_furi_de_la_prostime.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="338" data-original-width="507" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiiRhStLHkMe950u1GEdtpI7I5j4Fleay1BwgN9-Yj81SU4AkcnB6GJ_6myd-W6TlDrK-E3YM76NazC5O_M9ijQ3ZSqMvv3hWgiX8GcASr8Oad2nB9Vq31ONLZ1Stt_S_UpeZhh5xTfP0c/s320/Pai_cat_sa_furi_de_la_prostime.jpg" width="320" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Un premier al Japoniei, Yukio Hatoyama, și-a dat demisia pentru că nu a reușit să-și îndeplinească o promisiune din campania electorală. Un altul și-a dat, de asemenea, o demisie de onoare fiind acuzat că și-ar fi însușit o mită de 400 dolari. Autoritățile japoneze au ieșit și și-au cerut scuze public pentru că trenurile din Japonia au înregistrat întârzieri de aproximativ 6 secunde. 6 secunde într-un an, nu pe zi, nu pe minut, nu la fiecare oră. 6 secunde de întârziere pe an!!!! Poate e de râs, nu știu, poate nouă, românilor, situația ni se pare hilară însă pentru japonezi întârzierea aceasta a fost cât se poate de serioasă și nu s-a dorit nici un moment ridiculizarea opiniei publice, a alegătorilor. În regulă, poate exemplul cu Japonia nu e chiar cel mai fericit având în vedere că e bine cunoscut codul onoarei pe care îl respectă cu sfințenie de atâta amar de vreme. Dar mai sunt și alte țări în lumea asta în care lucrurile se mișcă, în mare măsură, în direcția în care dorește cetățeanul. Să luăm de pildă țările nordice, unde rata de oameni fericiți este extrem de mare, unde autoritățile puse în funcție mai fac și alte lucruri decât să își umple buzunarele până la refuz.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Hai să spunem că poate aș înțelege că odată ajuns într-o funcție care îți oferă oarece posibilități materiale și oportunități de afaceri ești tentat să mai pui și tu mâna, să mai bagi în buzunar câte ceva, cum era pe vremea răposatului, sau poate mai e, nici nu știu, câte o coală de xerox, câte o agrafă de birou sau vreun dosar de care mai ai nevoie pe acasă. La locul meu de muncă dispare și hârtia cu care ar trebui să ne ștergem la posterior. E penibil, știu, dar asta e situația. Nu spun unde lucrez că e mai mare râsul. Sau poate dacă aș spune ar fi mai de înțeles. Mă rog, dar nu de asta e vorba. E vorba că românul are o meteahnă tare ciudată, aceea de a ciupi câte ceva de pe unde se duce. Nivelul ciupelii se măsoară în funcție de locul de muncă și poziția pe care o ocupă. Nu cred că e cazul în companii private, vorbesc strict de munca la stat. Cu cât ești mai mare în funcție cu atât șansele să îți umpli buzunarele mai mult cresc considerabil. Bun, hai să zic că aș înțelege și treaba asta. Dacă ai fost copil sărman și ai crescut cu lipsuri la Drăgășani, la Craiova, la Dej sau mai știu eu în ce parte a țării, ai tendința să acumulezi când ai ajuns într-o funcție, ca să nu mai ai spaima sărăciei. Bunica mea, Dumnezeu să o ierte, după război a fost în lagăr în Siberia, timp de 5 ani. A făcut acolo o foame cumplită, încât odată întoarsă acasă, până la sfârșitul vieții a tot adunat mâncare, cu frica de a nu mai suferi vreodată de foame. Probabil după același principiu se ghidează și aleșii noștri. Fură de la amărâții ăia de îi votează în așa fel încât nici un copil de al copilului lui și nici vreun nepot de acum încolo până la sfârșitul lumii ăsteia să nu mai moară de foame cum au suferit ei când erau mici. Nu știu, zic și eu pentru că nu găsesc altă explicație. Cât paștele mă-sii să furi???</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Cât să îți umpli buzunarele și să calci în picioare un popor întreg?! Bine, hai să zic că înțeleg și că se fură, că poate e omenește, deși nu e moral și nici măcar legal, dar cât???? Adică de ce să trăiești numai tu și alții să moară? Mai lasă-i nene și pe alții să trăiască. Fură ce furi dacă tot nu te poți stăpâni odată ce ai ajuns sus dar mai fă ceva și pentru prostime, că datorită prostimii ești acolo sus. Închide naibii măcar gura prostimii, oferă-le un nivel de trai decent, condiții sanitare, educație, infrastructură și prostimea nu va avea nimic de zis. Asigură dracului un nivel de trai civilizat, nu unul la limita subzistenței în care familii întregi nu mănâncă decât mâncare de cartofi săptămâni la rând. Bagă mâna în sacul de la bugetul statului, asumă-ți că poți fi prins dar nu îl goli chiar de tot, mai lasă și pentru ăia de chiar alcătuiesc statul. Mi se pare penibil, strigător la cer. Știți ce mi se pare atât de penibil? Că ne complacem în rahatul ăsta și stăm și nu facem nimic. Stăm în casă și ne uităm la televizor. Păi până când dracului o să stăm să ne uităm la televizor??? Până când va stinge unul dintre noi lumina....</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Pai cât să furi de la prostime?

 5 comentarii / Publicat de Tonique / vineri, 29 septembrie 2017

    Un premier al Japoniei, Yukio Hatoyama, și-a dat demisia pentru că nu a reușit să-și îndeplinească o promisiune din campania electorală. Un altul și-a dat, de asemenea, o demisie de onoare fiind acuzat că și-ar fi însușit o mită de 400

Citiți mai mult

Avantaje și dezavantaje în a face copii la 40 ani

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhzQtlyfhOO_JmFuVqUsL4sJBxSKjglNZ1CvwwazOQrKW8nVY9yC4JQShHH12_j6k07BgpTYy5wq7jzA4DujqKovhvFQbXsOkYt8jIY8VSkyzZcz-F8SIPVmQSkHjgyXCp5dXHZjtkltyM/s1600/Avantaje_si_dezavantaje_in_a_face_copii_la_40_ani.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="533" data-original-width="800" height="266" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhzQtlyfhOO_JmFuVqUsL4sJBxSKjglNZ1CvwwazOQrKW8nVY9yC4JQShHH12_j6k07BgpTYy5wq7jzA4DujqKovhvFQbXsOkYt8jIY8VSkyzZcz-F8SIPVmQSkHjgyXCp5dXHZjtkltyM/s400/Avantaje_si_dezavantaje_in_a_face_copii_la_40_ani.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Când am rămas însărcinată aveam 35 ani, când l-am născut împlinisem deja 36. Târziu, ar spune unii, tocmai bine ar spune alții. Dacă aș da acum timpul înapoi și aș putea alege când să îmi vină copilul pe lume aș spune că cel mai bine ar fi fost pe la 30 ani. A avea copil sau copii la 20 ani nu e chiar totuna cu a avea copii la aproape 40. Evident că fiecare vârstă și etapă din viață are avantajele și dezavantajele ei. Din păcate nu știu cum e să ai copil la 20 ani așa că nu pot decât să îmi dau cu presupusul, însă știu cum e să ai copil la 36 ani.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Avantajele de a avea copil la 20 ani:</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Într-o oarecare măsură crești împreună cu copilul.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - E mai ușor să empatizezi cu el, fiind mai aproape de vârsta lui și de experiențele sale. E mai ușor să îți aduci aminte de copilăria ta când ai 20 ani decât atunci când ai 40.</div> <div style="text-align: justify;"> </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     </div> <div style="text-align: justify;">     - Iei lucrurile așa cum sunt și nu stai să mai cântărești fiecare situație în parte și nu faci caz de fiecare situație potențial periculoasă pentru că ai o oarecare inconștiență la această vârstă.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - La 40 ani, când copilul e deja mare, poți să îți vezi liniștit de viață, căci viața, într-adevăr, poate începe la 40 ani.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Vitalitatea. Calitatea aceasta a tinereții e o comoară, poți să alergi, să te joci, să participi la o groază de acțiuni cu copilul.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Dezavantajele de a avea copil la 20 ani:</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Latura financiară probabil nu e destul de bine pusă la punct, e posibil ca părinții tineri să stea la rândul lor cu părinții. Cred că important ca atunci când ai copil să ai o oarecare independență financiară. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Resentimentul că nu te poți distra cum o fac ceilalți pentru că trebuie să stai cu copilul.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Moștenirea culturală și educațională. E posibil, dar nu imposibil, ca la 20 ani să nu îi poți transmite mari valori copilului pentru că nu ai avut tu vreme să le asimilezi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Imaturitatea emoționala și nesiguranța. Din păcate generația celor de 20 ani a anilor 2017 nu e tocmai coaptă și pregătită pentru a avea copii, aici intervin și posibile tentații extraconjugale, influențe etc</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Avantajele de a avea copii la 40 ani</div> <div style="text-align: justify;"> </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     </div> <div style="text-align: justify;">     - Stabilitatea financiară. Evident că nu e obligatoriu ca la 40 ani să ai casă, mașină și cont în bancă dar șansele să ai măcar un salariu și un serviciu stabil sunt extrem de mari, nu mai trăiești de pe azi pe mâine, doar cu banii necesari unui pachet de țigări.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Existența unor principii de viață mai sănătoase, cultul anumitor valori, respectul lor, posibilitatea de a crește copilul după anumite norme.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Împlinirea anumitor dorințe, probabil până la 40 ani ai avut timp să ieși și în club și la agățat, ai și băut, ai mai fost pe ici pe colo, în așa fel încât să nu resimți nașterea sau creșterea unui copil ca pe o corvoadă și să ai regretul că ai mai fi avut atâtea de făcut în viață.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Dezavantajele de a avea copil la 40 ani:</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Lipsa vitalității. Într-un fel te miști și alergi după copil la 20 ani și cu totul altfel la 40. În cazul în care ești un părinte de tipul sportiv atunci nu ar trebui să fie o problemă la 40 dar la 50 ani cu siguranță mai începi să scârțâi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Apariția sau prezența tabieturilor, emisiunea preferată, cartea preferată în locul statului pe covor și jucat cu mașinuțe. La 40 ani parcă nu prea mai poți să pătrunzi așa ușor în mintea copilului și îți mai vine să îți mai vezi și de ale tale.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Oboseala. Presupunând că ești în câmpul muncii de la 20 ani până la 40 ani ai adunat ceva ore de muncă și orele astea își cam spun cuvântul în relația cu copilul. E greu să vii acasă după 10 ore de muncă și să ieși cu bicicleta în parc.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     - Diferența mare de vârstă poate fi un impediment pentru că există riscul să existe diferențe de opinii între generații. Ele există oricum dar pe măsură ce trece timpul se adâncesc. Dacă nu ai o sănătate de fier și nu te îngrijești corespunzător cam după 40 ani începi să mai dai rateuri din punct de vedere medical și poți să începi să ai probleme de sănătate. Te poți îmbolnăvi și e greu să ai grija unui copil având probleme medicale.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Până la urmă, lăsând vârsta la o parte cred că a avea un copil e o binecuvântare la orice vârstă, indiferent că e 20, 30 sau 40 ani. Nu e nici o tragedie dacă nu ai, cu siguranță, dar fiecare își știe socotelile sale cel mai bine.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Avantaje și dezavantaje în a face copii la 40 ani

 35 comentarii / Publicat de Tonique / miercuri, 27 septembrie 2017

    Când am rămas însărcinată aveam 35 ani, când l-am născut împlinisem deja 36. Târziu, ar spune unii, tocmai bine ar spune alții. Dacă aș da acum timpul înapoi și aș putea alege când să îmi vină copilul pe lume aș spune că cel mai bine a

Citiți mai mult

Garanția de la Arctic

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiTTcprMu3k-YE7mgDDBtKZMK4I6PToxHbmiCUpPzOLHu9IjzDaI9lJ6KfDfbBXRmxmW-5BaRQery6v3iW0rlvJmp1FGtkaTj9mSMCzv1OotN_DFk4t7MqUJ1afk5im8mjF0xt-_-Gf4P4/s1600/Garantia_de_la_Arctic.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="270" data-original-width="221" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiTTcprMu3k-YE7mgDDBtKZMK4I6PToxHbmiCUpPzOLHu9IjzDaI9lJ6KfDfbBXRmxmW-5BaRQery6v3iW0rlvJmp1FGtkaTj9mSMCzv1OotN_DFk4t7MqUJ1afk5im8mjF0xt-_-Gf4P4/s320/Garantia_de_la_Arctic.jpg" width="261" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     În urmă cu 3 ani am cumpărat de la Arctic un cuptor electric incorporabil. Cuptorul venea însoțit și de o garanție de 3 ani, ceea ce mi s-a părut tare drăguț la vremea aceea, având în vedere că garanția standard e cam de 2 ani. Din prima zi în care a fost cumpărat cuptorul a dat rateuri, evident că am sunat la Arctic pentru a înștiința defecțiunea. S-a prezentat un domn abia peste o săptămână, având domiciliul în Ilfov ni s-a comunicat că pentru această zonă se poate prezenta cineva doar în ziua de joi. Nu am zis nimic, am stat fără cuptor o săptămână, când a venit domnul cu pricina a rezolvat pe loc problema cuptorului buclucaș. Trebuie să specific de la bun început că nu am luat chiar ultima fiță de cuptor, vreun model high tech de ultimă generație, am achiziționat unul mediu, nici prea prea nici foarte foarte, chiar am fost felicitați pentru această decizie, nefiind chiar ultima apariție în domeniu, nu prea avea ce să se strice. Aproape 3 ani a funcționat, nu am avut probleme cu el, nu a pățit nimic. E adevărat că nu am gătit nici zilnic dar a fost folosit. Până într-o zi când cuptorul nostru și-a dat obștescul sfârșit și a considerat că e cazul să ne părăsească.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Și cum nimic nu e întâmplător, norocul prostului că mai aveam cuptorul în garanție fix o lună. Cât noroc să am! Așadar am pus mâna pe telefon pe data de 30 august și am semnalat problema. A fost înregistrată solicitarea, ni s-a spus că va veni un specialist, evident, joi. Cum spuneam, pentru Ilfov numai joi se poate constata defecțiunea, deși granița domiciliului nostru cu București este fix 20 m. În fine, nu am zis nimic, am așteptat cuminți să vină cineva să resusciteze cuptorul nostru muribund. A trecut o săptămână. Joi a venit domnul specialist, s-a scărpinat după ureche ca Dorel când mai dă vreo gaură pe unde nu trebuie, a zis că nu are ce face, el comandă piesele, numai că va dura ceva, poate chiar și două săptămâni. Dar să vadă, poate poate reușeste să vină totuși mai devreme, peste vreo săptămână și ceva. Ei ho, stai așa, că nu e chiar așa. Din fericire am un soț informat care știa că există o lege a consumatorului care spune clar și răspicat că, din momentul în care anunți defecțiunea, producătorul, vânzătorul au obligația de a rezolva situația în 15 zile calendaristice. Asta înseamnă că fie îți repară produsul, fie îți dau unul nou dacă cel vechi nu mai poate fi reparat, fie ți se dau banii înapoi. Domnul de la Arctic a fost avertizat de lucrul acesta, nu aveam nici un interes să mi se dea banii înapoi, eu voiam să am cuptor, nu puteam sta o lună fără el, în condițiile în care îl folosesc totuși. S-a scărpinat iar în cap, a zis că nu are ce face. Și am așteptat. Fix 15 zile.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     În ziua 15 am sunat la Arctic, o duduiță neinformată ne-a comunicat că trebuie să mai așteptăm , conform legii ni se dau banii înapoi sau un produs nou după 15 zile lucrătoare. Aloooooo. Nu 15 zile lucrătoare, ci 15 zile CALENDARISITCE. Nu știu dacă a înțeles diferența, a spus că va comunica superiorilor săi și vom fi contactați. Nu am fost. Ba da, ne-a contactat cineva după ce le-am dat vreo 3 mail-uri și am făcut o reclamație la ANPC. Am senzația că în țara asta se rezolvă numai dacă faci apel la instituții din acestea de control. În cele din urmă au decis să livreze banii integral, cuptorul decedat urmând a fi luat după ce se vor fi livrat banii. Chestia e că și aici e un termen legal de a livra banii, aici din fericire s-au încadrat. Dar tot așa, cam la limită. Am stat vreo lună fără cuptor, nu am murit, asta e, mai ai și neajunsuri în viață. După ce a fost condus pe ultimul drum răposatul cuptor, am luat altul, așa de oftică, am luat unul mai fiță. Nu de la Arctic. De la alții. Sper să ne țină mai mult de data asta, nu intenționez să cumpăr cuptoare la fiecare 2-3 ani. Așadar, dragii mei, căscați ochii la condițiile de retur, reparație și așa mai departe. Eu nu aș fi știut condițiile acestea de retur și poate stăteam mult și bine să mi se repare cel vechi.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Garanția de la Arctic

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / luni, 25 septembrie 2017

    În urmă cu 3 ani am cumpărat de la Arctic un cuptor electric incorporabil. Cuptorul venea însoțit și de o garanție de 3 ani, ceea ce mi s-a părut tare drăguț la vremea aceea, având în vedere că garanția standard e cam de 2 ani. Din pri

Citiți mai mult

3 motive pentru care nu merg la nunți

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgl6VBv77ZizqPLHk1yC9CW6l6SKAcSyHdLxOQT6QtotcLsI27s2VLwXryaeR3R4loMH81K5WprNFfdl0eEm681Et4Etx9w5bkNFLPmZkQayJyncBlfMnND6UBw0JRVsA4oYvDlL59IHDg/s1600/3_motive_pentru_care_nu_merg_la_nunti.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="340" data-original-width="702" height="192" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgl6VBv77ZizqPLHk1yC9CW6l6SKAcSyHdLxOQT6QtotcLsI27s2VLwXryaeR3R4loMH81K5WprNFfdl0eEm681Et4Etx9w5bkNFLPmZkQayJyncBlfMnND6UBw0JRVsA4oYvDlL59IHDg/s400/3_motive_pentru_care_nu_merg_la_nunti.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Cum a trecut 15 august, perioadă în care nu se fac nunți, cum s-a dat liber la petreceri și au început să curgă invitațiile la nuntă. Numai că, din păcate, am un prost obicei, extrem de nesănătos pentru cei ce mă invită. Obiceiul meu constă în a nu merge la nunți la care sunt invitată de complezență, doar pentru a face darul mai consistent. În măsura în care pot mă duc la nunta unor oameni care chiar îmi sunt dragi și reprezintă ceva pentru mine și fug ca dracul de tămâie de nunta verișoarei de-a treia a mamei mele, la a cărei nuntă a fost și tanti Elena, în urmă cu 35 ani. Așadar am câteva motive, întemeiate din punctul meu de vedere, pentru care nu mă duc la nunți, repet, acele nunți la care habar nu ai de ce ești acolo.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">         1. Financiar. Dacă te duci la o nuntă obișnuită, nu vorbesc de cele în care cadoul nu e mai puțin de 1000-2000 euro, nu mă duc clar la asemenea nunți, nu de alta, dar nu mă invită nimeni aici, suma pe care trebuie să o dai e, în medie, situată la 300 euro. Mai adaugă aici rochie, pantofi, geantă, o cămașă și o cravată pentru partener, coafat, machiaj profesional, taxi și ajungi binișor la 500 euro. Asta înseamnă 2000 RON. Îmi pare foarte rău să o spun dar cu 500 euro îmi plătesc un city break la Milano, Budapesta sau orice oraș european, rămân și cu impresii de vacanță, spre deosebire de mersul la nunta verișoarei Ilinca, ale cărei aranjamente florale mi se vor șterge din minte chiar săptămâna următoare.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     2. Medical. Mi se pare extrem de nesănătos ca într-un interval de mai puțin de 10 ore să bag în mine așa: aperitiv cu <i>sălămior</i>, șuncă, măsline, cremă de brânză, pastă de măsline, somon afumat și neafumat, creveți, anșoa, friptură cu cartofi natur și salată, sarmale cu mămăliguță, smântână și ardei iute, pește la cuptor cu salată, alți cartofi, natur sau nu, fructe, tort, alune, bere, șampanie, suc, cafea. Am 40 ani și burta mea se revoltă la atâta haleală și, până la urmă, nici nu e sănătos să mănânci în așa cantitate. Și revin iar la partea financiară, trebuie să fii absolut nebun să dai 500 de euro și să te îmbuibi mai ceva ca în ceasul de pe urmă. Picioarele ți se umflă, pantofii te strâng, după primele pahare de vin, orice urmă de decență pleacă, dacă ești femeie îți schimbi pantofii cu toc cu balerini, dacă ești bărbat, cravata, papionul zboară de la gât, manșetele sunt suflecate, ai dat 200 de RON pe cămașă ca să arăți mișto doar vreo 2 ore, până ai început să nădușești. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">         3. Social. Nimic nu mi se pare mai urât decât să mă duc la o petrecere unde nu cunosc pe nimeni. Verișoara Ilinca mă va așeza la o masă cu rude de gradul 3, rude pe care le-am văzut ultima oară la botezul propriu. Mă vor întreba, de politețe doar, ce mai fac părinții mei și discuția se va opri aici pentru simplul motiv că nu avem mare lucru în comun și eu nici nu mai sunt la vârsta la care să leg prietenii atât de ușor. Așa că tot restul serii nu voi face altceva decât să mă uit la telefon, să mai ciugulesc câte ceva și, poate, poate să mă ridic să dansez pe una mai săltăreață. Mă voi simți tristă și abandonată, invitata nimănui, căci mirii nu au cum să se ocupe de fiecare invitat în parte și e de înțeles. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Am senzația că nunțile au început să se facă din considerente pur financiare și nu pentru ceea ce reprezintă ele de fapt. Hai să fim serioși și realiști. Interesează pe cineva ce buchețele de micșunele ai avut tu la cununie sau ce aperitiv futurist ai avut? Cu siguranță nu. Faptul că doi oameni își unesc destinele e important numai pentru cei foarte foarte apropiați, nicidecum pentru colegul de serviciu de la etajul doi pe care l-ai văzut în lift de câteva ori. Recunosc, cu sinceritate, că nu îmi place să merg la nunți. Și, uneori, din păcate, cu cât e nunta mai răsunătoare cu atât e despărțirea celor doi miri mai grea și mai dureroasă.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

3 motive pentru care nu merg la nunți

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / vineri, 22 septembrie 2017

    Cum a trecut 15 august, perioadă în care nu se fac nunți, cum s-a dat liber la petreceri și au început să curgă invitațiile la nuntă. Numai că, din păcate, am un prost obicei, extrem de nesănătos pentru cei ce mă invită. Obiceiul meu

Citiți mai mult

Prima zi de grădiniță

<div style="text-align: justify;"> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEivPEUGhGZJYiYbwJbP7NlBFjKJjRkYzVYILBv6GeP8hT6rrBLasJfM0kgRtib8WNdqpuuXOtfRUT-0IY6DJBAWEk23XCZPidd8t-RIE5EZM2hWr-Fut8rWm24l_L7nY6g8EYPgO14q0sU/s1600/Prima_zi_de_gradinita.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="350" data-original-width="1000" height="140" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEivPEUGhGZJYiYbwJbP7NlBFjKJjRkYzVYILBv6GeP8hT6rrBLasJfM0kgRtib8WNdqpuuXOtfRUT-0IY6DJBAWEk23XCZPidd8t-RIE5EZM2hWr-Fut8rWm24l_L7nY6g8EYPgO14q0sU/s400/Prima_zi_de_gradinita.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div>     Pentru noi prima zi de grădiniță a început pe 11 septembrie, copilul fiind înscris la o grădiniță de stat. Am avut mai multe motive pentru care am ales forma aceasta de învățământ preșcolar, unul dintre ele fiind și cel financiar. Am ales o grădiniță anume despre care m-am informat în prealabil, am făcut niscaiva cercetări și, cum am spus într-un articol precedent, aveam cunoștințe ale căror copii frecventau grădinița cu pricina și absolut nimeni nu avea nimic de reproșat, ceea ce mi se pare fantastic având în vedere că este o grădiniță de stat și, poate, ar spune unii, metodele sunt învechite, sistemul este perimat. Până la urmă pădure fără uscături nu există și sunt absolut convinsă că nici toate grădinițele particulare nu excelează la capitolul educație și calitate. În seara zilei de 10 septembrie, cu o zi înainte de începerea grădiniței am pregătit împreună cu copilul rucsăcelul cu care urma să plecăm. Am pus împreună pantofi de interior, un rând de schimburi, presupunând că s-ar fi murdărit, o mașinuță și un cățel, așa, pentru liniștea lui sufletească, i-am umplut ghiozdănelul cu pupici, în cazul în care i s-ar fi făcut dor de mine, s-ar fi dus la ghiozdănel și ar fi luat de acolo un pupic. </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Am fost îngrijorată într-o măsură destul de mare fiindcă copilul nu a mai fost în colectivitate până acum, nu a mers la creșă, am avut marele noroc de a fi putut să îl țin acasă până a împlinit 3 ani. Dacă nu mă nelinișteau alte aspecte, precum mâncatul, pentru că, din fericire, mănâncă singur de ceva vreme, sau mersul la toaletă, aveam, în schimb, un semn de întrebare în ceea ce privește interacțiunea cu ceilalți copii și modul în care va percepe faptul că va fi lăsat acolo. E adevărat că i s-a tot spus că va merge la grădiniță, cum va fi acolo, ce activități va avea. Așadar pe 11 septembrie, în aglomerația specifică unei zi de luni și de început de an școlar, am luat copilul după noi și am plecat spre grădiniță. Ajunși acolo am fost întâmpinați de o debandadă..... nemaivorbind și de coada de la cabinet pentru a fi copii controlați si a lăsa avizul epidemiologic. Am trecut și peste asta, am găsit grupa copilului, am identificat educatoarea, am înmânat tradiționalul buchet de flori de început de an, ni s-a indicat dulapul flăcăului. Cinste lui, până aici nu a zis nici pâs domnișorul, ba chiar a fost încântat când și-a văzut micul dulap. Am schimbat copilul în hainele de interior, l-am luat de o mânuță și l-am dus la grupa de care aparține. Mulțumesc celor responsabili fiindcă e o grupă de 18 copii cu două educatoare, ceea ce mi se pare fantastic, avand în vedere că mi-a ajuns la urechi că există grădinițe de stat unde numărul copiillor depașeste chiar 30 și unde numărul de paturi nu este suficient și unde li se recomandă părinților să își ia copiii acasă prin rotație. Fără prea mult tam tam am lăsat copilul acolo, ne-am luat la revedere, i-am spus că îl vom lua după ce va mânca de prânz. Și am plecat. Acasă. </div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Am ținut telefonul numai lângă mine, cu volumul soneriei la maxim, sperând să nu mă sune educatoarea. Din fericire nu m-a sunat însă pe la 11.30 nu mai aveam stare, mi-am luat soțul și am plecat ușor spre grădiniță. La 12.45 eram acolo, ușa era întredeschisă, se auzeau ceva plânsete. Am îndrăznit să bag capul, copiii erau pregătiți de culcare, toți, absolut toți, fără nici o excepție, toți cei care urmau a rămâne să doarmă acolo, urlau fără oprire. Numai al meu stătea pe vine, uitându-se șocat cum plâng ceilalți. Cred că a mulțumit lui Dumnezeu când m-a văzut, că a și zbughit-o de acolo în brațele mele. În momentul acela am luat hotărârea să iau copilul acasă la prânz, căci e păcat să îl mai las acolo încă 2 ore în care practic nu mai face mare lucru. Probabil după ora de somn nici educatoarele nu mai au chef de mare act educațional. Din fericire am această posibilitate de a-l lua după prânz, în felul acesta petrecând și mai mult timp cu noi, părinții. Mare lucru de la copil nu am aflat în ceea ce privește această primă zi, m-am bucurat că a cerut la pipi, nu era murdar, chiar mâncase ceva. Suntem a treia zi, încă nu a plâns, sper să nici nu o facă, am mai auzit situații. Nu știu încă nici cât de fericit e sau dacă e fericit, probabil că nu, fericit e prea mult spus. Dar îmi e de ajuns că pare mulțumit, nu pare să sufere vreo traumă, nu mi-a țipat dimineața la plecarea spre grădiniță, a fost un copil exemplar. Ori este meritul celor din grădiniță care sunt educatori buni ori părinții au pregătit copiii, cert e că după acea prima zi nu am mai auzit nici un copil plângând. Așadar gheața a fost spartă, a început o nouă etapă în viața lui de pitic, aștept, nu cu foarte mare interes, recunosc, să vedem ce ne va mai rezerva mersul acesta la grădiniță. Sunt recunoscătoare că, deși sunt numai trei zile, lucrurile merg nesperat de bine.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Later edit: ziua a patra nu a mai decurs așa de bine, din momentul în care am pășit pe ușile grădiniței mi-a comunicat că vrea să ne întoarcem acasă, că nu îi place acolo. Asta a durat vreo oră,printre țipete și sughițuri de plâns, până mi-am luat inima în dinți și am plecat. Cred că a fost ceva în atmosferă fiindcă 90% dintre copiii din grădiniță urlau de mama focului. Probabil va mai dura ceva acomodarea și pot răsufla în sfârșit relaxată.<br /> <br /></div>

link

image

Prima zi de grădiniță

 3 comentarii / Publicat de Tonique / miercuri, 20 septembrie 2017

    Pentru noi prima zi de grădiniță a început pe 11 septembrie, copilul fiind înscris la o grădiniță de stat. Am avut mai multe motive pentru care am ales forma aceasta de învățământ preșcolar, unul dintre ele fiind și cel financiar. Am a

Citiți mai mult

Inteligența emoțională

<div style="text-align: center;"> Inteligența emoțională</div> <div style="text-align: center;"> Daniel Goleman</div> <div style="text-align: center;"> <br /></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhlonSTRCSWpepk97WMFBxaRjFcUc6BOD0JO4cgXQBw0bGKoT4u7IClt_BIqKuRw1cIL5BalZcLdhE4VH2EoQM8IllGPBTtAWPzCq46rmeQyRPd9pM3NrAui-rRTN_FnSiX7YQeEbWzsh3P/s1600/Inteligenta_emotionala.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="340" data-original-width="241" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhlonSTRCSWpepk97WMFBxaRjFcUc6BOD0JO4cgXQBw0bGKoT4u7IClt_BIqKuRw1cIL5BalZcLdhE4VH2EoQM8IllGPBTtAWPzCq46rmeQyRPd9pM3NrAui-rRTN_FnSiX7YQeEbWzsh3P/s400/Inteligenta_emotionala.jpg" width="281" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     După ce am născut m-am trezit că am devenit extrem de anxioasă, panicată, îngrijorată și, să spunem lucrurilor pe nume, cu o depresie. Am scris despre depresie, nu e ușor dar nu e nici de netrecut. Eu am fost probabil un caz fericit, am considerat că nu am nevoie de terapie însă încă mă mai lupt cu niște nefericiri pe care sper să le înving la un moment dat. Ceea ce m-a îngrijorat foarte tare a fost comportamentul meu față de copilul meu. În momentul în care m-am surprins că țip foarte mult la el, asta ca o reacție la țipetele lui și în momentul în care am realizat că nu e în regulă ceea ce fac, riscând să îi provoc traume care îl vor însoți poate de-a lungul întregii vieți și riscând, poate, să îl și bat la un moment dat, căci de la țipetele acestea până la palmă nu mai e decât un pas, am zis stop. Și am zis că e cazul să fac ceva cu mine, cauza urletelor sale zilnice fiind probabil și comportamentul meu și instabilitatea mea.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Așadar mi-am propus să caut metode prin care să îmi redobândesc autocontrolul, să îmi caut o metodă de a mă relaxa, să fac mai mult sport, să îmi controlez alimentația, poate cine știe, ceea ce mănânc îmi provoacă iritare, anxietate. Și cum nimic nu e întâmplător și toate au un rost pe lumea asta, în singura zi liberă pe care am avut-o, am nimerit într-o librărie unde am dat peste Inteligența emoțională, a lui Daniel Goleman. Aveam cunoștință de niște amici care o citiseră, știam că se făcuse ceva vâlvă în jurul ei la un moment dat, fiind considerată o revoluție în psihologie, însă nu prea m-am dat în vânt niciodată după cărțile de dezvoltare personală, așa că nu i-am acordat nici o atenție, ba chiar mă lăsa rece de tot. Dar aflată în librăria aceea și având la dispoziție timp berechet, mi-am alocat ceva timp să o răsfoiesc, nu știu de ce, poate de curiozitate, poate că trebuia să fi dat peste ea tocmai în încercările mele de a-mi asigura un echilibru sufletesc. Cert este că am cumpărat-o și ajunsă acasă am și început să o răsfoiesc, așa încât i-am impus și soțului să se apuce de ea imediat ce o voi fi terminat. Nu cred că va mai trebui să o citească fiindcă atât de entuziasmată am fost de cartea aceasta încât fie îi citeam din ea într-una fie îi fotografiam pasaje care mi se păreau interesante și i le trimiteam pe whatsapp. Una peste alta volumul mi-a dat răspunsul multor frământări, atât în ceea ce privește educația și creșterea copilului cât și în ceea ce privește relațiile interumane, relația individului cu el însuși. Ideea revoluționară a cărții este aceea că nu e atât de important coeficientul de inteligență, ci acela al inteligenței emoționale.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Reușita în viață a individului depinde nu atât de IQ cât de capacitățile sale emoționale, de felul în care relaționezi cu semenii. Din păcate setul acesta de valori nu e măsurabil, nu se pot face teste asupra inteligenței emoționale așa cum calculezi IQ. Am avut norocul ca într-o perioadă de frământări să găsesc răspunsuri în ceea ce privește comportamentul soților în căsnicie, rădăcinile comportamentului fiecăruia, riscul de a crește un copil dezechilibrat, învățarea empatiei, dobândirea autocontrolului, prevenirea depresiei, cunoașterea a diferite tipuri umane, anatomia mâniei. Probabil fiecare va citi ceea ce îl va chinui la momentul respectiv căci, din păcate, cred că fiecare dintre noi are momente în viață de dubii, de întrebări. Mie mi-a prins bine, am dat peste ea exact în momentul în care relația cu puiul meu avea tendința să escaladeze. A fost ca un șut în fund aplicat exact când trebuia, momentul găsirii acestei cărți nici că ar fi putut fi mai potrivit. Pot spune, într-o oarecare măsură, că m-a ajutat și în relația conjugală. Dar cel mai important, m-a ajutat să mă cunosc ceva mai bine, m-a ajutat să îmi înțeleg originea anumitor reacții comportamentale și asta la o răsfoire, probabil în momentul unei citiri mai atente voi mai găsi multe alte lucruri la fel de interesante care nu mi-au atras atât de tare atenția acum. Îmi pare bine că am achiziționat-o, în ciuda faptului că poate a devenit un trend cumpărarea aceasta de cărți motivaționale.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Inteligența emoțională

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / luni, 18 septembrie 2017

Inteligența emoțională Daniel Goleman     După ce am născut m-am trezit că am devenit extrem de anxioasă, panicată, îngrijorată și, să spunem lucrurilor pe nume, cu o depresie. Am scris despre depresie, nu e ușor dar nu e nici de netrecut

Citiți mai mult

Importanța aspectului fizic într-o relație

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiz_RDcCdJSFj164tthyphenhyphenz78FnCoY-UlEYbEoIhC_7_q5botp0qgM5UHwzmlGKACAUhHZ3CHmTCmnXPBOWnDc1Fsoes_G3Vcklft-WIfrrNH_LY1uQ8BJA8BG_0HQv1wy5J40kSLVJXmae2n/s1600/Importanta_aspectului_fizic_intr-o_relatie.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="362" data-original-width="645" height="223" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiz_RDcCdJSFj164tthyphenhyphenz78FnCoY-UlEYbEoIhC_7_q5botp0qgM5UHwzmlGKACAUhHZ3CHmTCmnXPBOWnDc1Fsoes_G3Vcklft-WIfrrNH_LY1uQ8BJA8BG_0HQv1wy5J40kSLVJXmae2n/s400/Importanta_aspectului_fizic_intr-o_relatie.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Întrebarea care se pune e: contează sau nu aspectul fizic într-o relație? Eu aș spune că da. Fiindcă primul impact este cel vizual. Cred că șansele de a avea o legătură sau nu cu cineva contează în primul rând din punct de vedere estetic. Dar frumusețea este în ochii privitorului, evident, adică nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce îmi place mie. Cine afirmă că aspectul fizic nu are nici o importanță cred că e un ipocrit. Evident că nu trebuie să ai 90-60-90 ca să ai o relație și numai ăștia superbi au parteneri. Nu e vorba nicidecum de asta, ci de faptul că viitorul partener trebuie să fie măcar armonios privitorului. Hai să recunoaștem cât se poate de cinstit faptul că la o primă vedere ne simțim atrași de intelectul interlocutorului nostru. Cu siguranță nu. Însă dacă cel din fața noastră are ceva ce ne place, orice, repet, nu trebuie să fie genul de frumusețe care te lasă fără cuvinte, ci un amănunt care ne atrage atenția, atunci vom fi convinși să ne continuăm discuția în ideea unei relații care să evolueze ulterior în una de iubire.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Cel mai bun exemplu în acest sens este modul în care se construiesc relațiile în anul 2017. Cred că cel puțin 50% dintre cupluri s-au cunoscut prin intermediul internetului, că e Facebook, că e Tweeter, că e orice altă rețea de socializare. Probabil acesta va fi și viitorul relațiilor interumane. Femeia e abordată de bărbat, virtual, cum spuneam, dacă femeii nu îi place profilul respectivului, cred că nici măcar nu mai catadicsește să îi răspundă. Asta după ce a aruncat o scurtă privire asupra pozelor, cel puțin a celor ce sunt publice. Tot la fel, bărbatul nu abordează femeia decât dacă i-a atras atenția o anumită poză. Pe vremea discotecilor, a căminelor culturale sau a serilor și ceaiurilor dansante, actualmente cluburi și alte sălașuri de cultură, oamenii își opresc privirea numai asupra celor ce le spun ceva din punct de vedere fizic. Cu siguranță că noi percem frumusețea și armonia în mod diferit. Dacă mie mi se topesc picioarele la vederea bărbatului blond cu ochii ca peruzeaua asta nu înseamnă că se vor topi și picioarele prietenei mele. Frumusețea, cum am spus, este relativă și e în ochii privitorului. Însă ce te faci dacă relația se bazează numai și numai pe aspectul fizic? Eh, atunci e cam nasol, că la un moment dat fie vei întâlni ceva și mai frumos fie partenerul își pierde din farmec odată cu vechimea relației. Din păcate relațiile celor mai tineri decît mine au tendința de a se baza numai pe acest tip de armonie, cea corporală. Toată lumea e bronzată, dusă la sală, tatuată, blugii rupți, unghiile lungi și ascuțite. Ăsta este etalonul fumuseții acestui secol? Doamne sfinte, sper că nu. Numai că în cazul femeilor e cam înșelătoare apariția. Cu atâtea artificii vestimentare și cosmetice bărbatul poate avea un șoc când partenera își va da jos toată spoiala. Peste tot văd tutoriale cu machiajele perfecte, ce ascund orice imperfecțiune, orice por mai dilatat și orice sprânceană ce nu e perfectă. Bun. Și te faci așa frumoasă, te duci la stilist și la esteticiană și la specialistul în machiaj și îl cunoști pe Făt frumos.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Și dimineața ești nevoită să dai fardul jos căci după o noapte furtunoasă s-a întins tot make-up-ul. Sau hai să zici că Făt frumos e păcălit vreo jumate de an fiindcă te scoli dimineața înaintea lui și apuci să dai fațadă iar. Dar ce va spune creștinul când o să te vadă în toată splendoarea, fără urmă de machiaj? Dacă ai noroc și s-a îndrăgostit între timp și de mintea și personalitatea ta, aia e, nu zice nimic, altfel e cam îmbulinată situația. Citeam la un moment dat că un chinez a dat-o în judecată pe soția sa, simțindu-se păcălit. Făcuseră un copil împreună și mititelul era urât. S-a dovedit ulterior că soția chinezoaică își făcuse atât de multe operații estetice pentru a-și șterge defectele, soțul neștiind nimic de toate aceste intervenții, toate având loc anterior întâlnirii lor. Nu știu dacă e adevărată situația aceasta sau e glumă, însă aspectul fizic contează. Sigur că o relație armonioasă se bazează pe multe alte lucururi, însă este și acesta un aspect important, cred că nu e posibil să trăiești lângă un om, indiferent cât de admirabil ar fi, dacă îți repugnă fizic. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Importanța aspectului fizic într-o relație

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / vineri, 15 septembrie 2017

    Întrebarea care se pune e: contează sau nu aspectul fizic într-o relație? Eu aș spune că da. Fiindcă primul impact este cel vizual. Cred că șansele de a avea o legătură sau nu cu cineva contează în primul rând din punct de vedere estet

Citiți mai mult

Limbajul colorat al românilor

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEix5df9ExylbnuzbbgPCjvr2wZVDET7gpDhIu4Z3b35GrvoLni79FJmGeCpfdXFjZ6fquJeNOG2N_RzE51k1C-1CTalRhDGm_ztHquDBushmV0zZI70QDJA8R89pzIjzd6xi9ih-jAEqOdr/s1600/Limbajul_colorat_al_romanilor.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="184" data-original-width="230" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEix5df9ExylbnuzbbgPCjvr2wZVDET7gpDhIu4Z3b35GrvoLni79FJmGeCpfdXFjZ6fquJeNOG2N_RzE51k1C-1CTalRhDGm_ztHquDBushmV0zZI70QDJA8R89pzIjzd6xi9ih-jAEqOdr/s400/Limbajul_colorat_al_romanilor.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Îmi povesteau niște amici acum câțiva ani că fuseseră în vizită în New York. Tineri, neliniștiți, la vârsta la care ai impresia că rămâi veșnic tânăr și nu vor veni niciodată anii peste tine. În fața lor, pe trotuar, circula o doamnă de o vârstă înaintată care le cam limita trecerea tinerilor noștri români. Și, îmi cer iertare amicilor dacă urmează să citească ceea ce scriu aici, în nesimțirea lor, în loc să îi spună doamnei un pardon, s-au apucat să bălăcărească femeia în pur grai românesc. Ce s-o fi auzit de la ei, doar Dumnezeu și doamna cu pricina știu. Treaba e că după ce și-au epuizat repertoriul, doamna din fața lor s-a întors spre ei cu ochii scăldați în lacrimi și le-a mulțumit atât de călduros pentru cum s-a auzit înjurată, doamna fiind plecată, de fapt fugită din România, de foarte mulți ani și nemaiavând ocazia să audă așa vorbă frumoasă românească. Prietenii mei erau consternați de-a dreptul, a fost surpriza vieții lor, nu s-au așteptat ca femeia cu haine roz din fața lor să îi și înțeleagă.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Cert e că doamna nu a fost ironică sub nici o formă, efectiv s-a bucurat când a auzit graiul nostru, indiferent de conținut, într-o vreme în care era destul de greu să întâlnești concetățeni în Statele Unite. Adevarul e că există ceva sâmbure de adevăr în cele de mai sus fiindcă nu e nimic mai plastic și mai savuros decât exprimarea în limba română, știți, acea exprimare care spune atât de multe și care e atât de colorată. Românii au câte un cuvânt sau o expresie obscenă pentru fiecare situație, că e de bucurie, că e de tristețe, nu contează, românul găsește cuvântul potrivit. Dacă e trist sau mânios românul își bagă și își scoate de nu s-a mai pomenit, dacă e mirat își dă trăznit una peste ceafă și iar își bagă, dacă e bine dispus te bagă în mă-ta cu o bucurie sinceră și nedisimulată. Dacă e în autobuz și e supărat și îl întreabă cineva dacă urmează să coboare la prima stație e posibil să se întoarcă nervos și să întrebe: ,,da’ ce ….te interesează pe tine unde cobor?’’. Unii bărbați sunt așa de bucuroși de o revedere, că se iau în brațe, se bat pe spate și se înjură cu o afecțiune teribilă. E ceva absolut înduioșător în felul în care se înjură bărbații la modul ăsta afectuos. Cred că în nici o limbă din lumea aceasta nu se înjură așa frumos ca în limba română și cu o diversitate atât de mare. E comic de-a dreptul când te întreabă copilul în prezența unor adulți: ,,mami, ce e aia’’, depinde de ceea ce a auzit copilul în drum spre casă. Recunosc că și eu însămi mai scap cuvinte triviale, spre rușinea mea, o dată mi s-a întâmplat chiar de față cu copilul. Într-o zi am scăpat un castron, era să mă rănesc destul de serios, am uitat că e copilul de 3 ani prin preajmă și am scăpat un ,,f…..i mama mă-sii’’. Atât. O singură dată. A fost suficient.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Pentru că atunci când am fost la mare și era să cadă o umbrela pe noi, același copil de 3 ani a început să urle cât îl ține gura, clar, distinct: ,,f…i mama mă-sii’’. Am zis că intru în pământ. În viața mea nu l-am auzit vorbind atât de frumos și de corect. În aceeași zi i-a arătat taică-su pe mare o parașută și același copil propriu de 3 ani s-a întors spre o doamnă din piscină și a întrebat la fel de clar: ,,cine e parașuta, doamna?’’ :) Să nu credeți că adopt un asemenea limbaj în fața unui copil de 3 ani care abia își dezvoltă vocabularul, doar că uneori îți mai scapă, chestiile astea în limba română au tendința, la un moment dat, să devină automatisme. De fapt cred că în orice limbă ai vorbi situația e cam aceeași. Am înțeles că dacă te duci într-o țară străină primele expresii învățate sunt cele triviale. Îmi cer scuze dacă v-am jignit cu subiectul. Sper să nu vă fi ofensat, presupunând că da, sunt gata să accept oprobriul dumneavoastră.<br /> <br /></div>

link

image

Limbajul colorat al românilor

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / miercuri, 13 septembrie 2017

    Îmi povesteau niște amici acum câțiva ani că fuseseră în vizită în New York. Tineri, neliniștiți, la vârsta la care ai impresia că rămâi veșnic tânăr și nu vor veni niciodată anii peste tine. În fața lor, pe trotuar, circula o doamnă d

Citiți mai mult

Partenerul perfect

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZKmWfgTVo6JEtEEvtWN7rIBsLeCtuAZOxQhA4ObPzJpWZROTg_mFZu5OSNjJp9fU4EQyGq-V1QBxLbezxFGMCt0XeMX6Mm5tE4Ys9esXkHsIeHSb249DtU5Mf_fg8W5nqCiPuhUNppj0/s1600/Partenerul+perfect.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="469" data-original-width="625" height="300" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiZKmWfgTVo6JEtEEvtWN7rIBsLeCtuAZOxQhA4ObPzJpWZROTg_mFZu5OSNjJp9fU4EQyGq-V1QBxLbezxFGMCt0XeMX6Mm5tE4Ys9esXkHsIeHSb249DtU5Mf_fg8W5nqCiPuhUNppj0/s400/Partenerul+perfect.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Există sau nu partenerul perfect? Există sau nu relația aceea ideală, lipsită de frecușuri și de resentimente? Există acel suflet pereche pe care îl cântă toți idealiștii și toată literatura ? Din punctul meu de vedere partenerul ideal nu există. Cred că asta este o iluzie. Ai senzația că partenerul este idealul, că este tot ceea ce ți-ai dorit în viață numai în faza de început a relației, momentele acelea de îndrăgosteală, momentele în care tot ceea ce face partenerul ți se pare minunat, momentele în care nu te poți gândi decât la celalalt și vă prinde dimineața încă vorbind. Numai că, spun specialiștii, momentele acestea nu durează o eternitate. Și că atunci când deschizi ochii e posibil să constați că iubitul sau iubita au niște metehne care te cam scot din țâțâni. Evident că vorbesc de lucruri minore, de mici neînțelegeri, nicidecum de situații în care unul e abuzat, femeia fiind aceea cam în toate cazurile. Ce faci în cazul în care îi spui soțului de miliarde de ori să nu mai lase ridicat capacul de la wc?</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     E clasicul exemplu dar cel mai la îndemână. Știrbește asta cu ceva din farmecul relației? Cred că dacă îi spui chiar zilnic și soțul nu o face niciodată e posibil să îți cam sară muștarul la un moment dat și să începi să nu îl mai vezi chiar partenerul perfect. Fiindcă o relație nu înseamnă numai serenade sub clar de lună și dansat în ploaie pe acorduri de Andre Rieu. O relație mai înseamnă și să deschizi ochii și să caști urechile la rugămințile celuilalt și să fii dispus să faci niscaiva compromisuri. În faza de îndrăgosteală, când iubitul ți se pare minunat e posibil să nu îți pese că se ridică de la masă fără a mulțumi sau fără a spăla farfuria. În faza aceea ți se pare amuzant și drăguț să strângi după el însă după ce vei fi strâns de miliarde de ori iar e posibil să îți cam sară muștarul. Știu că nu toate acestea fac o relație să fie perfectă însă aceste mici chestii sunt lucruri care alcătuiesc un cuplu și e posibil ca aceste neajunsuri să erodeze o căsnicie. Sau poate partenerul e un om minunat însă nu vă înțelegeți în ceea ce privește modul de educație al copilului. Sau soacra vă e antipatică și, automat, asta se va răsfrânge și asupra partenerului. Nu știu dacă există o relație, căsnicie în care totul merge strună. Aș vrea să cred că da însă aud în jurul meu numai de relații disfuncționale în care nici unul dintre parteneri nu luptă să mai salveze ceva. Și relația merge din inerție, pentru că e comod sau cine știe din ce motiv. Aș fi bucuroasă, aș mai avea un dram de speranță dacă ar veni cineva și mi-ar spune că da, chiar există relații perfecte, partenerul perfect, iubitul sau iubita cu care te înțelegi din priviri. Nu știu cât și dacă e sănătos să nu te cerți niciodată cu soțul, soția, iubitul, iubita. Însă eu mi-aș dori să ajung la nivelul acesta. Sau faptul că tolerezi toate aceste defecte face o relație să fie perfectă?</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Cert e că pentru a avea o relație funcțională e necesar a se face compromisuri, nu numai de către unul dintre parteneri. Și mai cred că dacă fiecare ar asculta atent ceea ce are celalalt de spus, la un moment dat, relația chiar ar putea deveni perfectă. Avem prostul obicei să ne plângem, să cerem într-una, făra a fi dispuși să oferim prea mult. Dacă noi îi cerem iubitului să își spele farfuria zilnic și acesta chiar ajunge să o facă e absolut normal însă dacă iubitul ne cere și el să schimbăm ceva din comportamentul nostru, ceva ce nu îi e pe plac, ne-am supărat, ne-am luat jucăriile și am plecat. Chestia asta nu e echitabilă și atunci relațiile nu pot fi nici pe departe perfecte. Însă dacă am deveni ceva mai deschiși, mai toleranți, lucrurile se pot schimba. Cu condiția ca ambii să facă eforturi, nu neapărat pentru a avea o relație ca în basme, dar măcar pentru a conviețui armonios și în bună pace. Mai cred că schimbarea partenerilor până la a găsi partenerul perfect nu e o soluție. Pentru că, efectiv, nu există. Cum am, spus, cheia către o relație, către acea relație, este comunicarea, ascultarea dorințelor celuilalt și, evident, respectarea lor. Comunicarea ar trebui să fie cheia tuturor relațiilor interumane, fie ele de iubire sau de amiciție.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Partenerul perfect

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / marți, 12 septembrie 2017

    Există sau nu partenerul perfect? Există sau nu relația aceea ideală, lipsită de frecușuri și de resentimente? Există acel suflet pereche pe care îl cântă toți idealiștii și toată literatura ? Din punctul meu de vedere partenerul ideal

Citiți mai mult

Ritual de duminică fără copil

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhL9O8eGuHRjCC8ow7Zn_BBEpe385B1D2dURzdLRCF9qdSloLtfTLVdleSY5a6y8miJZkj7U0IZgxluC8iR-LIQHuU2BPb7J0tRuH59PBWSfpbnKvVCHcvE80SgUhYGP1c0IEQmVZxli8w/s1600/Ritual_de_duminica_fara_copil.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="669" data-original-width="499" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhL9O8eGuHRjCC8ow7Zn_BBEpe385B1D2dURzdLRCF9qdSloLtfTLVdleSY5a6y8miJZkj7U0IZgxluC8iR-LIQHuU2BPb7J0tRuH59PBWSfpbnKvVCHcvE80SgUhYGP1c0IEQmVZxli8w/s400/Ritual_de_duminica_fara_copil.jpg" width="296" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     M-am trezit duminică dimineața că sunt singură acasă, fără copil și fără consort. Așa ceva se întâmplă atât de rar încât fiecare moment din acesta trebuie apucat trainic de picior și ținut strâns de tot, că cine știe când te mai pricopsești cu așa minunăție. Îmi făcusem absolut toate treburile în ziua precedentă pentru a profita din plin de această minunată zi. Sâmbătă seara mi-am permis chiar luxul de a-mi pune un pahar de vin alb din care am reușit să beau un sfert fiindcă am căzut lată la un moment dat. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> Duminică 3 septembrie</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - mă dau relaxată jos din pat, fără papuci, fără frica de a călca pe vreo piesă de lego rătăcită pe lângă pat, prin baie, pe drumul spre bucătărie. Cine are copii are și piese de lego și știe cât de nenorocite pot fi cubulețele alea mici și câtă durere îți pot produce. M-am uitat bine, nu era nici măcar vreo mașinuță, nimic, nimic. Mi-am amintit pe urmă că făcusem casa bec sâmbătă, 2 septembrie.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - la fel de liniștită mă duc și la baie, fără copil după mine care să vrea să fie luat în brațe.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - momentul cafelei de dimineață a fost cel mai prețios din această zi. Efectiv mi-am băut și savurat cafeaua, pe canapea, cu știrile de dimineață. Cafeaua nu mi s-a răcit în cană, nu a tras nimeni de cană că ar vrea cafea, deși toată lumea știe că lichidul acesta vital e numai pentru oameni mari. Am reușit să o beau cu o stare de satisfacție de neimaginat, fără a mă întrerupe să mătur, să șterg bărbițe pline de mâncare sau să culeg miliardele de firimituri. Nu mi-am dat seama câte firimituri poate produce o amărâtă de felie de pâine până nu am avut copil.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;"> - mi-am aplicat un fond de ten fără grabă, blush, iluminator. Nu mi-a luat nimeni rujul să îl bage în gură, am fost tare mulțumită.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - îmbrăcată frumos și parfumată am plecat la plimbare în Centrul vechi, să casc ochii la lume, la case, senzații de care nu prea am parte. Am intrat puțin în biserica Sfântul Anton din spatele restaurantului Hanul lui Manuc, am stat puțin la slujbă, deși nu pot spune că sunt o persoană foarte religioasă. Cred dar din păcate nu practic. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - următoare destinație a fost librăria Cărturești, am petrecut vreo oră acolo, am și achiziționat vreo 4 cărți, am și scris de altfel despre minunăția asta de librărie, e un proiect minunat.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - ajunsă acasă, am avut totala libertate de a mă uita la cărțile cumpărate, am pregătit masa doar pentru mine ceea ce nu a necesitat îndelungate pregătiri, am reușit să iau o masă normală, de adult, nu am mai mâncat doar resturile copilului, nu am fost stresată că nu mănâncă, că nu îi place, că rămâne copilul nemâncat. În cazul consortului nu e valabil, el mănâncă ce îi dai. Nu am mai spălat kilometri de vase, ci doar o farfurie și un castron de salată. Ce fericire! Într-adevăr fericirea stă în lucruri atât de mici.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;"> - făcut digestie pe canapea cu cartea lui Daniel Goleman, Inteligența emoțională.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Și la ora 16.15 liniștea mea a luat sfârșit. S-a auzit cheia în ușă, copilul urlând la ușă fiindcă nu a fost lăsat să deschidă el ușa. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Totuși nu mă plâng, a fost o zi relaxantă, o zi de care cred că are nevoie din când în când orice mamă. Practic e imposibil sa fii conectată non stop cu copilul și cu nevoile lui. Altă dată mă simțeam extrem de vinovată dacă nu îmi petreceam timpul în totalitate alături de copil. Însă după 3 ani am ajuns la concluzia că e mult mai sănătos să te ocupi și de tine din când în când, nu va suferi copilul nici o traumă dacă ieși să te plimbi 20 minute, dacă pleci să îți faci o manichiură sau chiar să dormi o oră în plus. Pe același principiu și tatăl poate face la fel. Să crești un copil e nevoie de doi părinți echilibrați și zdraveni la cap, nu de doi frustrați care nu știu cum să își mai ascundă nemulțumirea. Mulțumesc soțului și divinității pentru această zi de duminică, 3 septembrie.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Later edit: după două zile constat că copilul a răcit în scurta vacanță și că toate au un preț pe lumea asta. Acum trebuie să stau să îngrijesc puiul, asta ca o compensație a acelor zile libere. </div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Ritual de duminică fără copil

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / duminică, 10 septembrie 2017

    M-am trezit duminică dimineața că sunt singură acasă, fără copil și fără consort. Așa ceva se întâmplă atât de rar încât fiecare moment din acesta trebuie apucat trainic de picior și ținut strâns de tot, că cine știe când te mai pricop

Citiți mai mult

Pregătiri de grădiniță

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhFNM3xK0c0ThSmxo28wMUOM6zsKcPoR8iFxmOoBDC3QoxFIliFkEeMAHG9eKq9zitNqAGhTW1prt70AOXjAUrNmbIdOor1rgO5XqCh0oNjMdKsoINT9NH9Che2SKyJZJziSfLQlG_OAOY/s1600/Pregatiri_de_gradinita.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="264" data-original-width="191" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhFNM3xK0c0ThSmxo28wMUOM6zsKcPoR8iFxmOoBDC3QoxFIliFkEeMAHG9eKq9zitNqAGhTW1prt70AOXjAUrNmbIdOor1rgO5XqCh0oNjMdKsoINT9NH9Che2SKyJZJziSfLQlG_OAOY/s400/Pregatiri_de_gradinita.jpg" width="289" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Personaje pricipale: una bucată prichindel în vârstă de 3 ani, pregătit parțial pentru a merge la grădiniță. Spun parțial fiindcă este pregătit din anumite puncte de vedere, a renunțat la scutece, mănâncă singur, vorbește binișor. Pe de altă parte nu cred că îi va conveni despărțirea de părinți și petrecerea timpului într-un mediu pe care nu îl cunoaște. Plus una bucată mamă, pregătită tot parțial pentru mersul piciului la grădiniță. Spun parțial pentru că o parte din mine vrea să scape puțin de tot și ar vrea puțin timp liber iar cealaltă parte din mine are îndoieli în ceea ce privește mersul acesta în colectivitate. Pregătirile au început cam de anul trecut. Am început prin a merge la grădiniță, să specific că este o grădiniță de stat. Ce am văzut mi-a plăcut, singurul dezavantaj ar fi distanța destul de mare de casă. Am cunoștințe cu copiii înscriși la acea grădiniță și toți au fost extrem de mulțumiți de modul în care cadrele didactice s-au comportat. Am mai întrebat pe ici pe colo, în mediul virtual și am primit aceleași răspunsuri: lumea e mulțumită, copiii sunt încântați. Tot în urmă cu un an am început să pregătesc și copilul.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Din când în când îi spuneam că urmează să meargă la <i>grădi</i>, că va avea copii cu care să se joace, mâncărică, pepene ( asta nu știu dacă au dar trebuia motivat puțin ). I s-a explicat că va fi luat de la grădiniță de îndată ce se va fi sculat, căci urmează să și doarmă acolo. Dormitul acesta îmi produce o oarecare neliniște căci eu încă dorm cu copilul și nu știu cum va reacționa la momentul în care va trebui să se culce singur. Toată lumea îmi spune că se va adapta, că se va obișnui și se va plia după ceilalți copii. Probabil că e adevărat și oricum acolo lucrează cadre didactice care au altă metodă, poate mai bună, decât am eu acasă. Vârsta nu ar trebui să fie un impediment, 3 ani cred că e o vârstă potrivită pentru a intra în colectivitate și sunt recunoscătoare că am putut să îl țin acasă până la aceasta vârstă. În luna mai am făcut cererea de înscriere, a fost acceptat, acum tot ce am de făcut e să aștept, cu emoții, ziua de 11 septembrie. Copilul știe că trebuie să meargă la grădiniță, atâta i-am elogiat locul acela că mi-e să nu fie dezamăgit când va merge. I-am cumpărat două pijamale simpatice, cred că trebuie să îi mai achiziționez niște papucei de interior, să îi pun un rucsăcel cu schimburi, presupunând că se va murdări. Chestia e că am eu însămi niște nedumeriri și neliniști.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     La grupa mică îi ajută cineva să se îmbrace în pijamale, să se înalțe? Îi duce cineva la toaletă? Probabil cel mai bine e să întreb asta la fața locului. Cred că eu sunt cea mai agitată din familie în ceea ce privește dusul copilului în colectivitate și sper să nu îi transmit și lui asta. Unii mi-au spus să îl duc peste vreo două săptămâni după începerea oficială fiindcă la început plâng toți, e un fel de Valea Plângerii. M-am gândit și la asta și am decis că mai bine îl duc de la început. Mi-am luat concediu vreo două săptămâni special, cu speranța că nu voi fi sunată de la grădiniță să îmi iau copilul, sper să nu fie un copil problemă, sper să mănânce acolo, să doarmă, să se adapteze, într-un cuvânt. Și sper să îi placă, să se ducă cu plăcere, nu să resimtă mersul la grădiniță ca pe o corvoadă. Mă mai îngrijorează bolile pe care, e posibil, să le contacteze. Am auzit o statistică sumbră: în primul an de colectivitate copilul stă la grădiniță cam o săptămână și restul de trei săptămâni din lună le petrece acasă. Eu tot spun că lui nu i se va întâmpla asta dar, slabe speranțe, am înțeles că nu e nimeni scutit. Una peste alta e o etapă importantă în evoluția unui copil, cred că e primul lui pas spre o libertate adevărată și spre autonomie. Și e primul pas care îl duce mai departe de noi, de părinți. De acum încolo tot ceea ce va face îl va duce puțin mai departe de părinți dar ăsta e mersul lucrurilor, trebuie lăsat liber să își construiască propria existență. Tic tac, tic tac. Ah, da. Mă mai sperie ceva: îmbrăcatul de dimineață pentru a pleca spre grădiniță. Nu, nu mă sperie. Mă îngrozește asta. Oare cu cât timp înainte va trebui să ne trezim pentru a pleca din casă??????</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Pregătiri de grădiniță

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / vineri, 8 septembrie 2017

    Personaje pricipale: una bucată prichindel în vârstă de 3 ani, pregătit parțial pentru a merge la grădiniță. Spun parțial fiindcă este pregătit din anumite puncte de vedere, a renunțat la scutece, mănâncă singur, vorbește binișor. Pe d

Citiți mai mult

Mi-e dor de tine

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiuU1v7ht2gHK8m9G0sVQXLTE-jjCIJbPMCOBWuAJqhfmv-U4Pvi7dlXJsBpZUY4a7v8GGrMOdREujmFWvmKi4B5fDkj3NDmi9vtmFAkcgDoihJYSfYFqUFaLbSx8Qk8MrlSQqCgw5z8zs/s1600/Mi-e_dor_de_tine.jpeg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1024" data-original-width="768" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiuU1v7ht2gHK8m9G0sVQXLTE-jjCIJbPMCOBWuAJqhfmv-U4Pvi7dlXJsBpZUY4a7v8GGrMOdREujmFWvmKi4B5fDkj3NDmi9vtmFAkcgDoihJYSfYFqUFaLbSx8Qk8MrlSQqCgw5z8zs/s320/Mi-e_dor_de_tine.jpeg" width="240" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Eram zilele trecute în bucătărie, prinsă între două feluri de mâncare, curățat de morcovi, ardei și alte chestii sănătoase, când am primit un mesaj de la prietena mea, profund impresionată de profunzimea unei poze pe care o văzuse în drumul spre grădiniță copilului său. <b>Mi-e dor de tine</b>, scris pe o distanță de 1 kilometru sau poate mai puțin, poate impresionată fiind a avut tendința de a exagera. În orice caz, distanța era măricică. Și chiar dacă ar fi fost scris numai pe 2 metri și tot te-ai fi oprit și ai fi zâmbit la cele scrise acolo. În momentul acela, între cei doi morcovi pe care trebuia să îi tai cât timp îmi dormea copilul, mi s-au derulat în minte, într-o fracțiune de secundă, toate momentele romantice, pline de iubire de care am avut parte în adolescență și în tinerețe. A fost așa, ca un fum, pe care l-am alungat, ușor enervată poate și de gândul că acum nu mai am parte de așa ceva. Mi-am continuat treaba, trebuia să fac supa cremă, trebuia să pun un aspirator, să îmi fac o manichiură, treburile îmi stăteau ca un ghimpe în coastă. Și pe seară am reușit să mă opresc, să îmi acord un răgaz și mi-a apărut în fața ochilor poza cu pricina. Am realizat că nu am mai trăit un moment romantic, cu atâta încărcătură emoțională cum transmitea poza aceea, de ani întregi. Evident că viața nu e numai serenade sub balcon și buchete uriașe de trandafiri lăsate pe pragul ușii, viața mai înseamnă să cureți și morcovii ăia doi pentru copil și să speli chiloții soțului. Însă ce te faci dacă nu mai primești buchetul ăla de trandafiri decât de ziua de naștere? Pai ce să faci?</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Suspini când vezi poze din acelea și îți aduci aminte, cu nostalgie, de momentele în care te iubeai romantic în tinerețe. Probabil gesturile acestea de iubire, statul în genunchi cu o cretă în mână, pe o distanță de 1 kilometru sau 500 metri sau 2 metri sunt specifice unei anumite vârste. Cu toate că m-aș bucura teribil să recunosc scrisul soțului pe aleea ce duce către casă, scris ce mi-ar bucura sufletul și inima și mintea când vin obosită după 12 ore de serviciu. Din păcate, odată cu vârsta avem tendința de a deveni blazați și nu mai punem preț nici măcar pe un bilețel lăsat într-o doară pe care e scris la repezeală un banal te iubesc. Acum suntem tehnologizați, avem WhatsApp, nu mai scriem bilețele. Acum până și biletul de cumpărături constă într-o poză pusă pe WhatsApp sau mesageria de la Facebook. Nu mai spunem <i>Te iubesc</i>, ci trimitem emoticoane pe Facebook. Îmi aduc aminte că aveam un iubit în liceu care era la o școală de subofițeri și îmi scria niște scrisori fantastice. Evident că nu doresc întoarcerea în trecut și primirea de misive însă scrisorile acelea reprezentau o chestie a naibii de serioasă și de romantică.</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjRtXJLH6iH_N8i7uMlH3dzCWE8yu7HtX0-wKpuCxvZIobRgnGjxu8FpPFAseXMatap5WxPDiP875sMbMuQG3MCoU0Cza9bMoccp09iukHUz1j9lZmkzTPH1kBRGEI1k9M_ox_t9oMHQCU/s1600/Mi-e_dor_de_tine_2.jpeg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="1200" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjRtXJLH6iH_N8i7uMlH3dzCWE8yu7HtX0-wKpuCxvZIobRgnGjxu8FpPFAseXMatap5WxPDiP875sMbMuQG3MCoU0Cza9bMoccp09iukHUz1j9lZmkzTPH1kBRGEI1k9M_ox_t9oMHQCU/s320/Mi-e_dor_de_tine_2.jpeg" width="240" /></a></div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     După ce am văzut poza aceea am realizat că e posibil ca spiritul să înceapă să îmi îmbătrânească. Pentru că nici măcar nu mai aștept să mi se întâmple lucruri romantice, nici eu nu mai întreprind vreun lucru romantic, pur și simplu sunt parte a unei relații care merge și atât. Când vezi în drumul tău scris de sute de ori, <b>mi-e dor de tine</b>, te cam zguduie și realizezi că timpul e ireversibil, că nu mai poți să întorci nimic, că ai devenit blazat și obosit și că ai ajuns să zâmbești cu îngăduință și regret la gândul unor adolescenți ce ar fi putut să lase mesajul acesta.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     <b>Mi-e dor de tine</b> poate să fie și faptul că îți e dor de tine însuți, de ceea ce ai fost într-o vreme, poate să fie amintirea unei foste iubiri, poate să fie o iubire actuală, poate să fie orice. Cred că fiecare se poate regăsi în acest <b>mi-e dor de tine</b>. <b>Mi-e dor de tine</b> poate fi un imbold să redai viața relației tale, poate fi un imbold de a căuta o persoană care ți-a fost dragă. Sau pur și simplu nu reprezintă nimic și treci nepăsător pe lângă cele scrise. Deși cred că puțină lume nu ar zâmbi îngăduitor sau nostalgic când ar vedea asta scris de atâtea ori. Mă bucur enorm că am avut șansa de a vedea poza, mi-a dat ocazia să mă uit în trecutul meu apus. Mulțumesc celui ce a scris de sute de ori <b>mi-e dor de tine</b>.</div>

link

image

Mi-e dor de tine

 4 comentarii / Publicat de Tonique / joi, 7 septembrie 2017

    Eram zilele trecute în bucătărie, prinsă între două feluri de mâncare, curățat de morcovi, ardei și alte chestii sănătoase, când am primit un mesaj de la prietena mea, profund impresionată de profunzimea unei poze pe care o văzuse în d

Citiți mai mult

Tatuajul cosmetic

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh3BNk_auagsJzQwbrmIC7fkJBVFOojIL2WgrWaiNjtsy5cEu5kldiqHWB3swmQED75-PvmghCz_EZ18E49rdpkXs2FkTK69O_mqGN3xHNoyrV8qZm0qzdoLoVpMGz9UnYEqWlEKxXyAek/s1600/Tatuajul_cosmetic.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="549" data-original-width="549" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh3BNk_auagsJzQwbrmIC7fkJBVFOojIL2WgrWaiNjtsy5cEu5kldiqHWB3swmQED75-PvmghCz_EZ18E49rdpkXs2FkTK69O_mqGN3xHNoyrV8qZm0qzdoLoVpMGz9UnYEqWlEKxXyAek/s400/Tatuajul_cosmetic.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     În urmă cu câțiva ani aflam de tatuajul cosmetic, sunt mulți ani de atunci, nu am avut curajul de a încerca până nu am văzut o cunoștință de a mea cu sprâncenele tatuate, căci asta m-ar fi interesat de fapt, nu desenatul buzelor sau conturul ochilor. Sunt o persoană cu un păr deschis la culoare, cu niște sprâncene amărâte, deloc vizibile care trebuiau vopsite în fiecare săptămână căci vopseaua de sprâncene nu ține absolut deloc și creionatul lor era o adevărată corvoadă, având în vedere că nu reușeam să le dau o formă decentă. Mă plictisisem de procedeul asta ca dracu’ de tămâie și tot mă bătea gândul de a încerca. Numai că în perioada de care vorbesc eu, de tatuajele acestea se ocupau tot artiști tatuatori, nu erau persoane specializate, care să aibă un curs de cosmetică sau ceva pregătire sau cunoștințe în ceea ce privește anatomia fiecărui individ în parte, proporțiile feței și așa mai departe. Văzusem la un moment dat pe cineva tatuat de o asemenea persoană total nepricepută și m-am îngrozit de-a dreptul: sprânceana era pur și simplu trasată cu o linie neagră albăstruie și mai era și permanent. Am zis că nu pot permite să se întâmple așa ceva feței mele.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Și am văzut peste ceva vreme, cum spuneam, la o cunoștința, niște sprâncene minunat realizate. Evident că am întrebat imediat unde și le-a realizat și următoarea săptămână mi-am și făcut o programare. Procedeul în sine durează vreo oră și jumătate, maxim două. Se aplică o cremă anestezică, se pensează firele nedorite și se trece la desenarea propriu-zisă. Cred că unealta cu care se realizează tatuajul cosmetic e asemănătoare celei de tatuaj tradițional. Sub nici o formă nu e de dorit tatuarea cu culoarea negru chiar dacă părul este negru vopsit. Maro, maro închis, deschis sunt cele mai potrivite alegeri. Tatuajul cosmetic e realizat în straturile superficiale ale pielii, ține aproximativ un an, după care ar trebui refăcut. Tatuajul de sprâncene nu e permanent fiindcă odată cu vârsta intervin modificicări ale fizionomiei și e posibil ca sprânceana să nu mai fie unde a fost odată. Procedeul în sine nu doare, e resimțită o ușoară jenă, în funcție de toleranța fiecăruia, mie nu mi s-a părut cine știe ce, fiind și tatuată și având deja experiența aceasta a acului pe piele. Se vindecă în aproximativ o săptămână, se aplică zilnic o cremă protectoare, nu se rup coji, nu se udă, nu se trage de el. Cojile rezultate în urma tatuării cad singure, se mai șterg din când în când cu o dischetă de bumbac și cu crema aceea, eu am folosit atât Bepanthen cât și Baneocin, am înțeles că de fapt Baneocin s-ar folosi la tatuajul cosmetic spre deosebire de Bepanthen care e utilizat mai mult în tatuajul tradițional. După apariția tatuării clasice, a umplerii sprâncenei efectiv, căci așa se realiza tatuajul, s-a trecut la o tehnică mai avansată, aceea a desenării fir cu fir, care imită foarte bine sprânceana naturală. Deja la momentul acesta vorbesc de tatuaje realizate de persoane specializate care au făcut cursuri în domeniu, au mai citit câte ceva despre fizionomie și particularitățile sale.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     Sprânceana arată mult mai bine, îți dai seama destul de greu că e realizată artificial. Am înțeles că ultima fiță în acest domeniu ar fi o procedură numită air brush, nu am cunoștință cum se realizează încă dar urmează să aflu destul de curând, e cazul să împrospătez tatuajul actual. Pentru cine e potrivit acest tatuaj? Pentru femei care nu au sprâncene sau care sunt extrem de deschise și, cum am spus, vopseaua de sprâncene nu durează mai mult de câteva zile. Avantajul este acela că ai scăpat de nesfârșite vizite la salonul de cosmetică, te pensezi numai după forma dată. Pentru cine are niște sprâncene sănătoase acest procedeu e doar un moft, e suficient să își găsească o formă adecvată și pensate frumos nu prea mai au ce face. Mie mi se pare o invenție grozavă, sprânceana definește foarte bine o față și o pune în valoare foarte bine, nu mi se pare absolut deloc o procedură doar pentru pițipoance, am văzut femei trecute bine de prima și a doua tinerețe care au apelat la așa ceva și care arată extrem de bine și care datorită acestui procedeu și-au schimbat cumva întreaga fizionomie, în bine, evident.</div>

link

image

Tatuajul cosmetic

 Niciun comentariu / Publicat de Tonique / marți, 5 septembrie 2017

    În urmă cu câțiva ani aflam de tatuajul cosmetic, sunt mulți ani de atunci, nu am avut curajul de a încerca până nu am văzut o cunoștință de a mea cu sprâncenele tatuate, căci asta m-ar fi interesat de fapt, nu desenatul buzelor sau co

Citiți mai mult

Gata și Urzeala tronurilor

<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyrDweFUDNqH7b53G0FSFJBZG-Mrcf9gP94qB26RCUlGWgylMeDNan1g38Z6FMTw5yCyCVR7aAfEOmyEqz-WwQEzYwN-QrBOKAqwa3Xoeup5q_sbSUsAYTEvbtU5IO7N4oOncYrhomnKk/s1600/Gata_si_Urzeala_tronurilor.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="640" data-original-width="960" height="266" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgyrDweFUDNqH7b53G0FSFJBZG-Mrcf9gP94qB26RCUlGWgylMeDNan1g38Z6FMTw5yCyCVR7aAfEOmyEqz-WwQEzYwN-QrBOKAqwa3Xoeup5q_sbSUsAYTEvbtU5IO7N4oOncYrhomnKk/s400/Gata_si_Urzeala_tronurilor.jpg" width="400" /></a></div> <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"> <br /></div> <div style="text-align: justify;">     Luni la ora 20.00 îmi făcusem toate treburile în așa fel încât la ora serialului să am puțină liniște, să văd în tihnă ultimul episod al sezonului 7. Și așa producătorii au fost cam zgârciți de data aceasta și nu au mai filmat obișnuitul număr de 10 episoade. Ciupercile scoase din cuptor, sosul de usturoi făcut, copil și bărbat așezați la masă. Soțul nu gustă serialul acesta, de fapt nu gustă nici un soi de serial, nu înțelege cum mă pot uita și cum pot aștepta 7 ani să văd un film. La ora 20.00 eram instalată pe canapea. Cert e că am văzut liniștită doar acțiunea din episoadele anterioare. Imediat ce a început filmul copilul a declarat că el nu mai mănâncă, că lui nu îi plac ciupercile. În apărarea mea, să știți că erau chiar bune. Vreo jumătate de oră a stat, la propriu, în capul meu, întrebându-mă unde sunt dragonii. Cealaltă jumătate de oră a întrebat cine e om bun și cine e om rău din Uzeaia toniuiuiiuiuiu ( a se citi Urzeala tronurilor ).</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="6911166907" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     La întrebarea aceasta trebuie să recunosc că am cam fost în dificultate. Când m-a întrebat dacă Jaime Lannister e rău sau bun nu am știu ce să îi spun, aceeași problemă am avut-o și cu Bronn. I-am spus fără ezitare că Dany e bună, că Jon Snow e bun, că Cersei în mod clar e rea, că dragonii sunt buni. Restul personajelor, la cele secundare mă refer, au fost toți buni, fără excepție. Îmi pare rau că am păcălit copilul, doar voiam puțină liniște. După ce s-a potolit cu întrebările s-a așezat în fața televizorului uitându-se atent de tot după dragoni. Ce să zic, m-am bucurat enorm. Noroc că episodul acesta a fost ceva mai lung. Una peste alta am reușit să îl văd, chiar așa, distrasă și trasă de păr fiind. Un lucru e cert: autorul și producătorii au reușit să surprindă și de data aceasta. Că Jon Snow nu e bastardul lui Ned o aflasem într-un episod dintr-un sezon anterior, însă nu ieșise la iveală al cui fiu este exact. Că va avea o idilă cu Daenerys Targaryen era previzibil însă nu era de așteptat ca între ei să existe o legatură de rudenie, deși în acest serial, după relația lui Cersei și a lui Jaime nici nu mai ne șocăm sau mirăm.</div> <br /> <script async="" src="//pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js"></script> <br /> <ins class="adsbygoogle" data-ad-client="ca-pub-9182074860781166" data-ad-format="fluid" data-ad-layout="in-article" data-ad-slot="7968365181" style="display: block; text-align: center;"></ins><script> (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({}); </script> <br /> <div style="text-align: justify;">     M-a suprins, neplăcut din păcate, faptul că Cersei nu și-a dezmințit caracterul, am crezut că mai are o fărâmă de umanitate, nu m-a surprins faptul că Jaime a ales să plece, o așteptam de ceva vreme. M-a bucurat al naibii sfârșitul lui Degețel și tăria de care a dat dovadă Sansa. La asta chiar că nu m-aș fi așteptat, a fost o bucurie să văd frații Stark reuniți. Am crezut că Sansa va fi veșnic o gâsculiță condusă din umbră de infamul Degețel. Cum am spus, autorul nu se dezminte și suprinde iar. M-aș fi așteptat să apară și mama lor, din nu știu ce motiv am senzația că încă mai trăiește și că a supraviețuit miraculos după ce i s-a tăiat beregata în urmă cu vreo două sezoane. Domne', însă dragonul de la sfârșitul sezonului a făcut toate paralele. Zidul s-a dus naibii, pus la pământ dintr-o răsuflare de dragon nemuritor. Atâta speranță pusă în dragonii aceia, și asta încă din primul sezon, și unul din ei, mort, e adevărat, trece în tabăra ălora răi. Asta place la serialul acesta: întorsătura aceasta a evenimentelor. Ceea ce mai intrigă aici e faptul că nu câștigă binele întotdeauna, de fapt așa e și în viață, nu toate se termină întotdeauna bine și frumos și în cântec de viori. Serialul acesta are un realism care te lovește în moalele capului. Acum s-a terminat. Din păcate. E dezamăgitor să mai aștepți un an. Și dacă înainte știai că mai ai ce aștepta sezonul următor este ultimul și după aceea ne punem pofta în cui. Sper că măcar ultimul sezon să se termine așa, ca în filme, adică bine, și oamenii să câștige în lupta cu morții. Până atunci se pare că vine iarna….</div> <div style="text-align: justify;"> <br /></div>

link

image

Gata și Urzeala tronurilor

 6 comentarii / Publicat de Tonique / luni, 4 septembrie 2017

    Luni la ora 20.00 îmi făcusem toate treburile în așa fel încât la ora serialului să am puțină liniște, să văd în tihnă ultimul episod al sezonului 7. Și așa producătorii au fost cam zgârciți de data aceasta și nu au mai filmat obișnuit

Citiți mai mult